Gladiatorii patrupezi din arenele romane

Mult circ, putina paine

Totul a inceput in anul 264 i.Hr., la funeraliile lui Iulius Brutus, ocazie cu care s-a dorit cinstirea memoriei sale prin organizarea primelor lupte ritualice la care au participat doar trei perechi de gladiatori. Doar trei! Cinzeci de ani mai tarziu, Aemilius Lepidus arunca in arena douazeci si doua de perechi de gladiatori. Roma prinsese gustul sangelui… Asa au luat nastere jocurile de o cruzime fara margini, care aveau sa macine pentru 668 de ani (264 i.Hr. -404 d.Hr.) hecatombe de cadavre umane si aveau sa transforme intr-o masa de carne sangeranda splendide exemplare ale lumii animale. Necuvantatoarele de talie mare nu au fost crutate… cu cat un animal era mai de temut, cu atat mai mult specia sa era haituita si capturata pentru a lupta in numeroase arene presarate prin intregul Imperiu Roman. Intr-un amestec insolit, de oameni si lei, zebre si tigri, leoparzi si ursi, elefanti si rinoceri, girafe, mistreti, lupi, caini, hipopotami, hiene, cerbi – toate acestea si-au dat viata, fortate sa lupte intre ele in acesta adevarata Vale a Plangerii. Totul pentru pofta nesanatoasa de violenta a unui public care fremata excitat de vedera sangelui inecand arena…

• Test de cultură generală. Cum sunt stabilite cursurile valutare?
• Povestea desprinsă din cărţi a îndrăgitului Petre Ispirescu. Nu a făcut niciun an de şcoală, a…

Un psihiatru modern pus sa explice bucuria traita de unii oameni atunci cand vad animale sfasiindu-se intre ele, ar da acestora verdictul de sadism comportamental nascut pe baza complexelor de inferioritate, totul grefat pe traume din copilarie combinate cu lipsa unui mediu familial normal. Totusi, adevaratele cauze pentru care o intreaga patura sociala din probabil cel mai stralucitor imperiu la Antichitatii era atrasa de lupte, erau mult mai diversificate decat par la o simpla privire. Aici avem de-a face, in primul rand, cu o cauza patriotard-revansarda. Stapanii Romei, fie ei senatori sau imparati, doreau astfel sa-si asigure pozitia in fata multimii, stimuland in acelasi timp mandria si identitatea ei nationala. Plebeul Romei, chiar daca era un sarantoc lepros si ros de vicii, trebuia facut sa se simta superior oricarui alt om. Nu degeaba indivizii care nu aveau ascendenta greaca sau romana, erau denumiti dispretuitor – barbari! Plebeul de rand trebuia stimulat, trebuia facut sa se simta important, trebuia sa vada cu proprii ochi maximul de distractie din acea vreme, oferit lui de suveranii romani. Plebea (pleava!) Romei era in acelasi timp o forta de temut, de care patricienii si senatorii romani tineau cont cu strasnicie. Sarantoci si bolnavi, acestia erau masa populatiei romane; altfel statutul lor social era unul temut si invidiat. Un plebeu roman era mai respectat decat un nobil bogat din Tracia, Galia sau Africa tocmai datorita ascendentei sale de cetatean roman. In plus, Imperiul Roman a cunoscut numeroase revolte ale cetatenilor sai, nemultumiti de taxele sau pretul alimentelor aflat in crestere.

Pentru a-si tine sub control o populatie ale carei pretentii materiale cresteau in mod proportional cu extinderea si jafurile inteprinse de Imperiu, conducatorii Romei s-au folosit de implementarea luptelor de gladiatori si animale. Cetateanul roman era facut dependent de aceasta forma de distractie, devenita intre timp afacere, practic in acelasi mod in care oamenii din prezent sunt dependenti de vizionarea meciurilor de fotbal, baschet sau rugby. O alta cauza era data de dorinta subconstienta a omului de a-si demonstra ca a ajuns sa stapaneasca si sa ucida toate fiarele pamantului care, in trecutul indepartat, il vanau frecvent. Pentru romani nu a existat un mod mai bun de a-si demonstra acest lucru, decat prin organizarea de lupte in care cele mai temute animale sa se sfasie unele pe altele pentru distractia si amuzamentul multimilor.

Unii istorici, printre care si Pierre Grimal, acrediteaza ideea unei origini straine a luptelor intre animale. Prezenta repetata a taurilor in arena pare sa confirme aceasta ipoteza, caci sacrificiul taurilor aminteste de semnificatia acestui animal-simbol in cadrul civilizatiilor persane, egiptene, babiloniene si minoice. Sa vedem oare in coridele tinute in Spania la ora 5 dupa amiaza o continuitate a acestui tip de sacrificii ? Se pare ca da. Alti istorici precum J. C. Fredouille considera luptele intre animale din Colloseum drept o reminsicenta arhaica a riturilor religioase preitalice, precum si o supravietuire a sacrificiilor omenesti si animale in cinstea zeului Saturn si a zeilor chtonieni. In luna aprilie a fiecarui an, in timpul jocurilor zeitei Persefona, erau lansate in amfiteatre cate 10 vulpi cu faclii aprinse legate de coada. Sarmanele animale intruchipau sufletul deznadajduit al sotiei stapanului Infernului…

Nevinovatii din arena

Printre cele mai cautate animale pentru lupte erau felinele mari, ursii si lupii. Foarte gustate ramaneau si meciurile intre mistreti si tauri sau ursi si mistreti. Pentru a procura numarul sporit de gladiatori cu blana, gheara si coarne, romanii au dezvoltat o adevarata industrie specializata in capturarea si transportul spre Roma al animalelor din Asia, Europa si nordul Africii. Astfel au pierit la propriu inca din Antichitate numeroase specii de animale. Datorita luptelor din arene au disparut elefantii, rinocerii si hipopotamii din Egiptul, Algeria, Tunisia, Libia si Marocul din zilele noastre. Leii si leoparzii au supravietuit in numar infim pana in prag de secol XIX, nereusind niciodata sa-si refaca efectivele decimate de cererea de luptatori patrupezi din perioada luptelor in Colosseum. Echipele de vanatori care aveau sarcina de a captura vii si nevinovate animalele destinate luptelor ajunsesera la o astfel de eficienta incat inventasera capcane mobile, gropi cu intrarea mascata de frunze, custi culisante. Inventivitatea lor a mers intr-atat incat sedau leii si panterele cu ajutorul cadavrelor de animale impanate cu droguri usoare!

Meciurile in care animalele luptau unele cu celelalte sau impotriva gladiatorilor erau extrem de gustate, in parte datorita dorintei plebei de a vedea gladiatorii, care simbolizau Roma, in lupta cu fiarele, care simbolizau dusmanii clasici ai Imperiului. Astfel, ursii erau considerati inruchiparea Daciei, leii – ai Cartanginei, in timp ce tigrii erau perceputi drept temutul Imperiu al Partilor. Un alt motiv pentru succesul acestor lupte era reprezentat de raritatea animalelor. Capturarea si transportul unui leu, tigru sau urs, era o operatiune extrem de riscanta si costisitoare care trebuia sa ia in calcul cantitatea considerabila de carne pentru hrana animalului, sau posibilitatea ca acesta sa moara datorita stresului captivitatii. Deosebit de scumpi erau in special tigrii, primiti deseori sub forma de cadouri din partea unei capetenii de trib din Caucaz, sau cumparati la preturi exorbitante de la negutatorii de animale din Persia.

Foarte gustate erau luptele intre cei doi eterni rivali, leul si tigrul. Conform marturiilor timpului se pare ca tigrii erau in general luptatori mai buni, desi exista destule date despre lei care au invins tigri. Alti oponenti redutabili pentru ambele feline erau ursii buni capturati in codrii seculari ai Daciei. Ursii din Carpati reuseau deseori sa ucida lei si tigri in urma unor lupte cumplite care au inrosit de sange nevinovat nisipul amfiteatrelor. Toate aceste suflete chinuite au fost fortate sa se ucida spre satisfactia unui public viciat pana in maduva oaselor, dupa cum cugeta trist insusi Dante Alighieri.

In mod paradoxal, animalele carnivore nu sunt niste luptatori straluciti in mediul lor natural, asa cum se asteapta majoritarea oamenilor! Sa vanezi este una, sa lupti este altceva. Carnivorele stiu acest lucru si evita instinctual lupta. Un tigru, o pantera sau un lup cu o rana la picior este condamnat sa moara de foame, nemaifiind in forma fizica desavarsita pentru a-si captura prada cu succes. Pradatorii trebuie sa astepte pana cand ranilelor se vor vindeca pentru a vana din nou. Daca vindecarea unei rani dureaza mai mult de 2 saptamani, animalul este condamnat la inanitie. Cu atat mai mare este crima de a sili la lupta un animal caruia instinctul sau i-a dictat de mileniii sa evite confruntarile inutile. Pentru a “corecta” asta, romanii obisnuiau sa intepe si sa chinuie animalele care urmau sa intre in arena pentru a le spori furia si irascibilitatea. Odata ajunse in arena, lumina orbitoare a soarelui, albul nisipului si urletele multimii dezlantuite isterizau la maxim nevinovatele animale.

Escrocherii, dopaje, condamnati

Lupele intre animale desteptau pasiuni, nasteau pariuri imense si dadeau dependenta impatimtilor genului. S-a ajuns pana intr-acolo incat se faceau escrocherii in care un leu sau tigru renumit era dopat incat sa devina mai lent in lupta, facilitand in acest mod victoria unui alt leu slab cotat. Frauda a ajuns si in cadrul luptelor intre ursi, lei si tigri pe de o parte si gladiatori umani pe celalata. Istoria ne aduce marturie cazurile mai multor gladiatori care se temeu de confruntarea cu fiarele si plateu in avans doparea animalelor incat sa devina mai lente , iar ei sa le ucida fara riscuri. Totusi, imparatii romani nu tolerau astfel de escrocherii, unii propietari de fiare care isi otraveau lent animalele inainte luptei, precum Petronius din Sicilia sau Marcus din Libia, fiind descoperiti si sfarsind in arena drept hrana pentru propriile animale.

Organizate initial la poalele unui deal, cu un mobilier primitv, usor de demontat la sfarsitul “spectacolului”, jocurile de gladiatori aveau sa duca la crearea unei arhitecturi specifice, Amfiteatrul. Cel mai fastuos si cunoscut era fara indoiala Colosseumul din centrul Romei. Dintre cele peste 200 de amfiteatre identificate in lumea romana, cel mai vechi pare sa fie cel de la Pompei (70-65 i.Hr.). In provincia Dacia Romana au fost descoperite trei : Sarmizegetuza Ulpia Traiana, Porolissum (astazi Moigrad in Salaj) si Apullum (Alba Iulia). Romanii au fost uimiti sa descopere ca dacii nu erau deloc interesati sa privesca la chinurile animalelor din arena, astfel ca in scurt timp, cele trei arene au dat faliment!

Spectacolele incepeau la Roma odata cu rasaritul soarelui, prelungindu-se uneori sub lumina facliilor pana noaptea tarziu. In zori aveau loc executiile. La inceput, talharii, violatorii, ucigasii si escrocii Romei erau executati prin crucificare sau ardere pe rug, insa la insistentele multimi s-a trecut la Ad Bestias – executia prin intermediul fiarelor flamande… Inceputul acestei practici l-a dat Augustus, atunci cand revoltat de crimele banditului Seluros, l-a condamant ca legat de un stalp in arena, sa fie sfasiat de leoparzi flamanzi. La Ad Bestias erau sortiti doar sclavii si oamenii liberi care nu erau cetateni romani, dar in timpul persecutiei crestinilor, multi dintre ei au fost supusi aceluiasi supliciu. Printr-un paradox neinteles de nimeni, cetatea Vaticanului este ridicata pe locul fostelor gradini ale lui Nero, din care bolnavul suveran privea chinurile primilor crestini…

Organizate la orele de varf ale amiezei, Venationes (vanatorile), erau printre preferatele publicului, si se imparteau in mai multe feluri: defilari menite sa uimeasca, exhibitii asemanatoare numerelor de dresura din circuri si vanatorile propriu-zise, la fel de pline de oroare ca luptele intre animale. Atat Pliniu cel Batran cat si Martial amintesc cu uluire de maiestria dresorilor antici: pantere ascultatoare care trageau carele festive la care erau inhamate, lei care lingeau mana care-i biciuia usor, elefanti care ingenuncheau in fata lojei imperiale si scriau cuvinte latine cu trompa pe nisip. Arta mozaicala romana ne descrie insa imagini ale carnagiilor: ursi legati de tauri cu lanturi si intaratati sa se lupte pana la moarte. In cupluri contrastante si nefiresti, nefericitele vietati se ucideau unele pe altele in aplauzele extaziate ale trandavei plebe romane. Pentru a le mari mai mult chinurile, apareau in scena bestiarii – gladiatori specializati in lupta cu animalele. Acestia aveau rolul de calai, aruncand cu sulite si sageti in vietatile muribunde. Uneori, pentru a starni admiratia imparatului, bestiarii trageau cu sageti in ursi si lei pana cand acestia erau in pragul mortii, dupa care coborau in arena incercand sa ucida ursul muribund cu lovituri de pumn, sau incercand sa sufoce leul aflat pe moarte cu ajutorul faldurilor mantiei.

Apocalipsa animalelor

Renumit pentru forta si ferocitatea sa, leul a fost principalul martir patruped al masacrelor din arene. Doar Iulius Cezar a folosit in luptele si executiile din arena peste 400 de lei cumparati cu banii proprii din Cartagina si Siria. In spectacolul (munus) inaugural al Colosseumului au fost sacrificate peste 5.000 de animale din specii diferite. In cele doua munere organizate de imparatul Traian au pierit 2.246 , respectiv 2.243 de tigri, lei, lupi, caini de lupta, tauri, ursi, rinoceri, crocodili. Si nu era decat inceputul. Dupa jefuirea aurului Daciei, Traian aducea la Roma o comoara incredibila. Peste 165 tone de aur si 335 tone de argint sunt adaugate visteriei goale a Imperiului. Din acesta comoara inestimabila, Traian plateste toate datoriile Imperiului Roman, isi comanda un for personal si organizeaza nu mai putin de 123 de zile de serbari si lupte de gladiatori si animale, ocazie cu care mor sute de oameni si animale nevinovate.

Totusi, odata cu decaderea civilizatiei romane, amplificata de atacurile popoarelor migratoare, slabeste si intensitatea acestor jocuri sangeroase. La celebrarea Romei din anul 248 d.Hr. au trecut prin Colosseum “doar” 32 elefanti, 10 tigri, 60 lei, 30 pantere, 10 hiene, 6 hipopotami si un singur rinocer. Foarte putin comparativ cu cele 11.000 animale si 10.000 gladiatori adusi de Traian… Intr-un munus din anul 404 d.Hr. multimea nebuna sfasie de viu pe calugarul crestin care indraznise, coborand simbolic in arena, sa protesteze astfel impotriva luptelor de gladiatori. Totusi, in acelasi an, imparatul Honorius abolea aceste jocuri. Tinta morala a gestului fusese atinsa. Peste un secol, in 523 d.Hr. erau interzise si luptele intre animale.

Alte articole pe aceeasi tema:

Gladiatorii – eroii amfiteatrelor romane

Top 10 – Mituri false despre romani si Roma antica

Drepturile animalelor in ochii oamenilor

Flavius Aetius – un dac in slujba Romei

10 specii de animale carora le putem spune adio…