Craciun & Co.

Noul chip al sarbatorii

Scrieri literare publicate la inceputul secolului al XIX-lea (una cu impact puternic a fost celebra Colinda de Craciun scrisa de Charles Dickens) au impus treptat noi conceptii asupra sarbatorii: compasiunea, bunavointa fata de ceilalti, ingaduinta, afectiunea fata de familie – toate au devenit valori asociate cu noul chip al sarbatorii Craciunului.

• „A fi regină este supraestimat”. Regina Iordaniei: „Suntem mai puternici atunci când ascultăm”
• Test de cultură generală. Cine a fost partenerul lui Mozart?

Totul a corespuns si cu o schimbare in conceptul de familie, schimbare care a inceput sa se faca simtita in jurul anului 1800. S-au modificat conceptiile privind copiii si copilaria. Parintii au devenit mai sensibili la nevoile emotionale ale odraslelor: Craciunul era un bun prilej de a strange legaturile dintre generatii, de a oferi momente de bucurie copiilor, iar acest obicei a ramas pana azi, Craciunul actual fiind o sarbatoare creata parca anume pentru bucuria celor mici. Aspectul cel mai batator la ochi este spectaculoasa cariera a lui Mos Craciun, asa cum il cunoastem azi: un personaj voinic si jovial, imbracat in haine rosii tivite cu blana alba, impodobit cu cusma asortata si „dotat“ cu un atelaj de reni care trag o sanie fermecata. Despre o fiinta mitologica numita Craciun si despre alti mosi, precum Mos Ajun, se vorbeste si in traditia romaneasca . Dar acestia nu aratau si nici nu se purtau ca Mos Craciun din supermarket. Mosul actual este o creatie occidentala, in ciuda faptului ca personajul istoric care, dupa opiniile specialistilor, ar sta la originea lui s-a nascut undeva in Orientul Apropiat.

Sa incercam sa apucam, cumva, capatul povestii. Cu multe veacuri in urma, traia un calugar, un „om sfant“, numit Nicolae. Se crede ca el s-ar fi nascut in jurul anului 280 d.Hr., la Patara, pe teritoriul Turciei de astazi. Oamenii il cinsteau si il iubeau pentru credinta si bunatatea lui, astfel ca Sfantul Nicolae a devenit eroul multor legende: a renuntat la toata averea sa si a pornit sa cutreiere lumea, ajutandu-i pe cei saraci si bolnavi; ori a salvat de la robie (dandu-le zestre) trei fete sarace, pe care tatal lor voia sa le vanda… Cu vremea, bunul Sfant Nicolae a inceput sa fie socotit si protector al copiilor, iar popularitatea sa a crescut atat de mult incat, chiar si dupa reforma protestanta, care descuraja cultul sfintilor, si-a pastrat reputatia de binefacator si a ramas in continuare iubit si cinstit de oameni.Personajul Sint Nikolaas sau Sinter Klaas – numele olandez al Sfantului Nicolae – a traversat Oceanul Atlantic odata cu emigrantii olandezi, care au dus cu ei in America, la sfarsitul secolului al XVIII-lea, traditia sarbatoririi Sfantului la 6 decembrie (data mortii acestuia).

Treptat, timpul, care le amesteca pe toate, mai ales cand e la mijloc si o invalmaseala de culturi (ca in SUA), a contopit mai multe imagini, tendinte si conjuncturi: Sfantul Nicolae, al carui nume americanii il pronuntau Santa Claus; traditia oferirii de cadouri copiilor in zilele de bucurie ale sarbatorilor Craciunului; si o economie capitalista in plina dezvoltare, in care comerciantii au facut din sfantul binefacator un mos aducator de daruri, al carui portret se regasea deja in magazinele americane ale secolului al XIX-lea, in reclame special realizate pentru sarbatorile iernii, spre a-i indemna pe copii sa-si doreasca tot mai multe cadouri, iar pe parinti sa le cumpere. Figura mosului a devenit un simbol al darniciei, fiind utilizata atat comercial, cat si filantropic, pentru obtinerea de beneficii. In anii 1890, marea organizatie americana de caritate Armata Salvarii, dorind sa stranga fonduri pentru a putea oferi, de Craciun, mancare familiilor nevoiase, imbraca barbati someri in haine de Mos, dandu-le cate un clopot din care sa sune spre a atrage atentia si trimitandu-i pe strazi ca sa stranga donatii. Pana la acesta data, portretul-standard al Mosului se structurase deja – un barbos dolofan si jovial, cu sanie, reni etc.

Responsabil de aceasta evolutie a fost, in buna masura, poemul scris in 1822 de Clement Clarke Moore, un preot al Bisericii Episcopale, pentru cele trei fetite ale sale. Incantatorul text, numit An Account of a Visit from St. Nicholas, a ramas mai bine cunoscut sub titlul alternativ (care reproduce de fapt primul vers) ‘Twas the Night before Christmas. Aici apar multe dintre elementele care compun imaginea lui Mos Craciun asa cum il cunosc azi copiii nostri (spre indignarea si disperarea parintilor, care constata ca mititeii stiu numele tuturor renilor de la sania Mosului, in schimb habar n-au cine sunt personajele reprezentate in scena Nasterii, cea din iesle.) In poem, totul e la scara mica: „Mosul“ e un omulet de-o schioapa, rumen si simpatic, imbracat in blanuri; apare aici si sania – miniaturala – trasa de reni (opt la numar, mici si ei); aici il vedem pentru prima oara pe mosulic intrand pe horn; si tot aici apare si gramada de jucarii dusa in spate de batranelul cel vesel.

Mare succes mare: poemul lui Moore s-a bucurat de o asemenea audienta, incat toti copiii au inceput sa viseze la Mosul incarcat cu daruri. Se nascuse un star. Cum a crescut mosul de la statura de-a schioapa la marimea naturala? In 1881, Thomas Nast (un desenator cunoscut pana atunci pentru caricaturile sale cu subiecte politice), inspirat de poemul lui Moore, a figurat – si imbogatit cu noi elemente atragatoare – imaginea lui Mos Craciun, rotofei, vesel, cu obraji rumeni, cu barba mare alba, costum rosu aprins tivit cu blana alba, sac plin cu jucarii, atelier la Polul Nord si spiridusi in chip de asistenti. Sapand mai adanc in mitologie, pot fi depistate credinte vechi care au slujit probabil drept surse de inspiratie pentru figura lui St. Nicholas, cel aducator de daruri, asa cum apare el in poemul lui Moore. Chiar daca, in versiunea oficial-crestina, darurile de Craciun sunt oferite in amintirea celor aduse de magi copilului Iisus, mitologia veche a Europei e plina de personaje – uneori mai crestine, alteori mai pagane – aducatoare de daruri. In Germania si Elvetia, copiii cuminti primeau daruri de la un soi de ingeras numit Christkind sau Kris Kringle, care il insotea pe Sf. Nicolae in drumurile sale la vreme de sarbatori. In Scandinavia, imaginatia copiilor era aprinsa de un spiridus vesel numit Jultomten, care calatorea intr-o sanie trasa de capre si impartea daruri. Legende englezesti vorbesc despre Father Christmas, care umple ciorapii copiilor cu daruri. In Italia, La Befana, o vrajitoare buna, zboara pe matura, coborand prin horn ca sa lase daruri pentru copii.

O legenda fermecatoare si trista dainuie in Rusia, personajul principal fiind o batrana, Babuska; ea i-a indrumat pe o cale gresita pe magii care-l cautau pe Iisus, astfel incat ei sa nu-l poata gasi. Mai apoi, cuprinsa de remuscari, a vrut sa indrepte raul facut, dar nu i-a mai putut ajunge din urma pe cei trei. De atunci, la vremea sarbatorilor de iarna, Babuska merge din casa in casa, acolo unde sunt copii, si lasa daruri pentru ei, in nadejdea ca unul dintre ei ar putea fi copilul Iisus si acesta o va ierta. Dar bradul? Iarasi, nici o legatura cu caracterul crestin al Craciunului; bradul e un simbol arhaic, precrestin, avandu-si originea in obiceiul de a impodobi casele cu ramuri de plante verzi, obicei cunoscut atat la populatiile nord-europene, cat si la romani care, de Saturnalii, decorau casele si templele cu ramuri verzi – ofrande aduse zeului agrar Saturn si urari de belsug pentru ogoare, vii si livezi. Despre brazii de Craciun impodobiti se crede ca ar fi o creatie a germanilor care, in secolul al XVI-lea, aduceau in casele lor astfel de „pomi de iarna“. Martin Luther, parintele Reformei protestante, este eroul unei legende larg raspandite: impresionat de imaginea stelelor vazute printre crengile unui brad, intr-o seara de iarna, a dorit sa alcatuiasca el insusi ceva la fel de frumos si a impodobit cu lumanarele aprinse un asemenea copac.

Emigrantii germani au dus obiceiul brazilor de Craciun in America, unde, totusi, acestia din urma erau o ciudatenie pentru majoritatea americanilor secolului al XIX-lea, caci fusesera interzisi multa vreme, sub influenta puritanismului primilor colonisti englezi, sositi in America in secolul al XVII-lea. Puritanii practicau un crestinism strict si auster si, constienti de faptul ca brazii n-aveau nimic de-a face cu Nasterea lui Hristos, detestau obiceiul pomului de Craciun, considerandu-l frivol si necrestinesc si numindu-l „o batjocura paganeasca“. Insa bradul si-a croit, incet-incet, drum in casele si in sufletele americanilor. Tot sub influenta culturii germane, practica impodobirii lui s-a raspandit in toata Europa, transformandu-se intr-o traditie ce astazi pare de neclintit.

In Romania, bradul a ajuns, evident, intai in casele oamenilor de la oras, mai ales ale celor din clasele superioare ale societatii, umblati prin lume (in speta, prin Europa apuseana). Germanii si francezii stabiliti in Romania – negustori, guvernante, profesori – au ajutat si ei la raspandirea traditiei bradului de Craciun in casele citadinilor. In universul rural, Craciunul insemna cu totul altceva, desfasurandu-se dupa un scenariu arhaic foarte complex si implicand un amestec fascinant de secvente, unele cu conotatii crestine (slujba de Craciun, colindele care istorisesc povestea Nasterii si Vicleimul – acea „piesa de teatru“ populara care avea ca tema Nasterea Mantuitorului), altele clar precrestine (precum taierea porcului, in care se regasesc elemente ale sacrificiilor ceremoniale „pagane“). Cu micsorarea distantei culturale dintre sat si oras, bradul si Mosul patrund treptat si in lumea rurala. Desi bomboanele cumparate de la magazin au inceput sa inlocuiasca nucile, merele si covrigii dati, traditional, copiilor colindatori, ceea ce era important inca se mai pastreaza: colindele, mancarurile traditionale, veselia la fel de traditionala, ba chiar si taierea porcului, in ciuda restrictiilor europene.

Mos Craciun al nostru

Magda Andreescu, etnolog, Muzeul Taranului Roman

Pentru copiii de pretutindeni, Mos Craciun este astazi un batran bun si bland, imbracat in haine rosii, care umbla cu un sac plin de daruri. Insa „vechiul“ sau portret romanesc, asa cum il contureaza legendele referitoare la Nasterea Mantuitorului, este mult diferit. Astfel, intr-o serie de variante ale acestor legende, Mos Craciun e un gospodar batran, rau si aprig la manie, totusi capabil de cainta. Intr-una dintre legende, se spune ca, atunci cand s-a apropiat sorocul facerii, Fecioara Maria a batut la usa unui gospodar numit Craciun, pentru a zabovi peste noapte. Acesta avea musafiri, asa nu a vrut sa o primeasca inauntru, dar i-a ingaduit sa innopteze in iesle. Fara ca barbatul sa stie, femeia lui a ajutat la Nasterea Pruncului, dar cand Craciun a vazut urmele de sange de pe mainile acesteia, s-a maniat si i le-a taiat. Maica Domnului a facut insa o minune si i-a pus Craciunoaiei mainile la loc. Craciun, vazand asta, s-a cait si s-a rugat de iertare, iar Preacurata, dupa ce l-a mustrat, l-a iertat. Apoi Craciun, devenit „primul crestin“, a primit-o pe Maica Domnului cu Pruncul in casa lui, unde i-a tinut la loc de cinste 40 de zile. O alta varianta a acestei legende vorbeste despre Craciun ca despre un mare boier din Viflaimul Iudeii. Intr-o zi, acesta primeste o scrisoare prin care este anuntat ca la el va sa soseasca un imparat mare. In toiul pregatirilor, la poarta lui poposeste Fecioara Maria, care o roaga pe Craciunoaie sa o gazduiasca, intrucat n-a gasit loc nicaieri altundeva. La auzul acestei cereri, Craciun refuza, motivand ca asteapta in casa lui alti oaspeti, mai mari. Totusi, Craciunoaia o adaposteste pe Fecioara in iesle si o ajuta sa il nasca pe Mantuitor. La auzul vestii ca sotia lui a mosit-o pe femeia cea simpla, Craciunul se supara foc si-i taie mainile. Vazand insa minunea vindecarii acestora, el isi da seama ca oaspetele asteptat, imparatul cel mare, este de fapt copilul nascut in ieslea sa.
Pentru omul de astazi, imaginea lui Mos Craciun reflectata in vechile legende romanesti poate parea contradictorie. O explicatie a ei ar putea sta in faptul ca Mosul a reprezentat initial o veche divinitate pagana care se impotrivea simbolic noii religii crestine, dar care a sfarsit prin a fi preluata si integrata acesteia.

Citeste continuarea in pagina a 3a