Vampirul din Dusseldorf

Monstrul fara chip

Era 3 februarie, 1929, atunci cand Martha Kuhn, o croitoreasa din Geresheim, cartier marginas al Dusseldorfului, cadea victima primului atac al celui ce avea sa ingrozeasca in curand o tara intreaga. Atacatorul, cu fata acoperita de un fular, o injughiase pe biata femeie de 25 de ori cu o foarfeca. Doar aparitia unui automobil care oprise la strigatele victimei il determinase pe criminal sa lase treaba neterminata. In ciuda varstei inaintate, femeia supravietuise loviturilor, fara, insa, a putea oferi vreun indiciu asupra celui care incercase sa o ucida. Peste numai cinci zile, cadravul unei fetite de 8 ani, Rosa Ohliger, era descoperit intr-o gradina publica. La fel ca si in cazul primului atac, arma crimei era tot o foarfeca. De data aceasta, nimeni nu auzise strigatele copilului, iar „monstrul fara chip” apucase sa isi duca la finalizare activitatea macabra. Ramasitele purtau urmele unui atac furibund si, din cate se pare, ucigasul se intorsese la locul crimei pentru a incinera victima. La 2 martie, Rudolf Scheer, un muncitor in varsta de 45 de ani a fost descoperit fara suflare pe o alee intunecoasa. Acesta fusese izbit in zona capului si gatului cu atata violenta incat a fost, practic, decapitat. Intr-una dintre rani ramasese lama unei foarfece.

• Test de cultură generală. Cum sunt stabilite cursurile valutare?
• Povestea desprinsă din cărţi a îndrăgitului Petre Ispirescu. Nu a făcut niciun an de şcoală, a…

Groaza care i-a cuprins pe locuitorii orasului este lesne de inteles. Lumea rememora deja asasinatele de la Withechapel, Londra, si misterioasa figura a lui Jack Spintecatorul. Presa, la randul ei, atribuia atacurile unui singur personaj. In fond, asemanarile stranii dintre crime erau evidente. Autoritatile inmulteau patrulele nocturne si dublau paza scolilor. Localurile din Dusseldorf intrau in atentia informatorilor si a agentilor de politie, iar populatia era sfatuita sa nu mai circule pe strazi dupa lasarea intunericului.

Cu toate acestea, la inceputul lunii aprilie, alte doua tinere erau atacate de acelasi necunoscut. Din fericire, ambele reusisera sa scape de agresorul care, de aceasta data, incercase sa isi ucida victimele prin strangulare. Lenna Penning si Gertrude Falke nu au putut nici ele sa dea informatii amanuntite politiei. Din cele doua declaratii reiesea ca atacatorul era un barbat de varsta mijlocie, de talie mijlocie, care purta o palarie trasa pe ochi si un fular deasupra gurii…un portret care se putea potrivi unui sfert dintre barbatii din Dusseldorf.

Pentru a evita un scandal public, politia germana aresteaza un librar, Johann Strausberg, mare amator de romane politiste, care afirma sus si tare ca el nu este altcineva decat Vampirul din Dusseldorf. Nimeni nu ii da, insa, crezare si pe buna dreptate. La 29 iulie, o alta tanara, Emma Gros, este descoperita la marginea unui pod dupa ce fusese mutilata si ucisa cu bestialitate. Se pare ca atacatorul incercase sa o crucifice pentru a-i soca pe trecatori. Doua saptamani mai tarziu, Maria Hahn, o guvernanta in varsta de 20 de ani este gasita in urma informatiilor pe care insusi criminalul le lasase intr-o scrisoarea adresata politiei. Fusese injunghiata de peste 20 de ori.

A fost picatura care a umplut paharul. Populatia revoltata ataca sediul politiei spargand geamurile si transformand usile in tandari. Se pare, insa, ca astfel de manifestari nu faceau decat sa il ambitioneze pe ucigasul care ajunsese sa ii ironizeze fatis pe politisti. Luna august aducea, astfel, o serie de atacuri fara precedent. Anna Goldhausen, o bona in varsta de 18 ani si angajatoarea acesteia, o anume doamna Mantel, precum si un barbat, Heinrich Kornblum erau atacati cu brutalitate. Din nefericire, ultimul nu a mai putut fi salvat dupa ce agresorul ii infipsese adanc o foarfeca intre omoplati. Trei zile mai tarziu dupa acestea ultima crima, Louize Lenzen, de 14 ani, si Gertrude Hammacher, de numai 5 ani, sunt descoperite fara suflare intr-un parc… iar lista orgiilor de sange va continua.

Lumea incepea sa se intrebe daca nu cumva ucigasul este chiar Diavolul. Cum altfel ar fi fost posibil sa scape de fiecare data? Mai mult, scrisoarea pe care ucigasul o trimisese mamei uneia dintre fetele ucise parea sa intareasca astfel de pareri. Dupa ce descrisese detaliat modul in care ii ucisese fiica, acesta incheia: „Scumpa doamna, am nevoie de sange asa cum altii au nevoie de alcool!”.

Neputincioasa, politia incepe sa faca tot felul de arestari ciudate. Waldemar Stelzer, un nudist ce se credea viitorul Papa ajunge primul dupa gratii. La scurt timp, el va fi trimis dupa Johann Strausberg intr-o spital de boli nervoase. Vagabonzi, comis-voiajori, simpli petrecareti, cu totii iau drumul sectiilor de politie. Ernst Ortz, un fermier din apropierea Dusseldorfului este arestat doar pentru vina de a fi posedat o cazma, caz ce nu face decat sa irite si mai mult populatia. Era, insa, aproape sigur ca „Vampirul” nu se numara printre ei.

Sfarsitul cosmarului

La fel cum s-a intamplat in multe alte cazuri, hazardul avea sa fie cel care va juca un rol hotarator in prinderea ucigasului care teroriza populatia de aproape un an. Mai intai a fost o scrisoare pe care posta germana a ratacit-o, oferind-o altui destinatar. Batrana care a primit scrisoare nu a rezistat tentatiei de a o deschide si afla, astfel, marturisirea unei tinere ce fusese atacata in modul deja cunoscut de toata lumea. Cel mai important lucru a fost acela ca fata, Maria Budlich, notase adresa la care fusese invitata de atacator: strada Metmannerstrasse, nr.71, etajul IV.

Alertata, politia ajunge intr-un timp record la adresa semnalata, acolo unde o gaseste pe sotia unui functionar marunt, Peter Kurten. Desi, initial, aceasta neaga orice amestec al sotului ei in crimele din ultimele luni, la scurt timp dupa inceperea interogatoriului ea izbucneste in plans si recunoaste faptul ca stia tot ceea ce se intampla. Amenintarile cu moarte fusesera cele care o oprisera sa marturiseasca adevarul autoritatilor. Tot ea le indica si locul in care Kurten putea fi gasit. In aceeasi zi, suspectul este arestat si confruntat cu Maria Budlich.

Desi abordase o pozitie de forta, hartuindu-i pe anchetatori cu acuze si injurii, Peter Kurten isi schimba total atitudinea in momentul confruntarii cu tanara. Cu nonsalanta, acesta recunostea: „Ei bine, eu sunt! Eu sunt Vampirul din Dusseldorf!”. In momentul reconstituirii crimelor, cinismul arestatului intrece, practic, orice inchipuire. Kurten vorbea permanent, fara a se putea opri, si dadea amanunte socante pe care nimeni nu i le ceruse. Mai mult, era evident ca rememorarea crimelor ii facea o nespusa placere. Parea ca nu vroia decat sa fie in centrul atentiei si ca placerile sale macabre ar fi trebuit sa fie usor de inteles de cei din jur.

Misterele apar in momentul in care acuzatul era transferat la spitalul din Bevenburg Hau pentru a i se efectua testele psihiatrice. Verdictul a fost unul socant: Peter Kurten era perfect sanatos. Medicii si psihanalistii vremii se dovedisera incapabili sa descopere motivul pentru care vederea sangelui ii provoca o atat de mare satisfactie ucigasului. Acesta marturisise ca in copilarie ii facea placere sa ucida animale si ca avusese mai multe tentative de omucidere. Urmand exemplul tatalui sau, Kurten isi molestase surorile mai mici si chiar incercase sa le inece pe doua dintre ele. Si totusi, specialistii, nu putini, sustineau ca Vampirul nu avea niciun fel de problema psihica.

In timpul procesului, Peter Kurten a incercat sa ii convinga pe judecatori ca este iresponsabil. Confruntat cu rapoartele medicilor, acesta si-a schimbat brusc declaratia invocand o copilarie nefericita alaturi de un parinte nebun. Intr-un final, acesta ajunge sa blameze razboiul prin care trecuse si intreaga societate umana. In sinea lui, inca spera sa fie gratiat.

Gasit vinovat pentru 9 omoruri in forma deosebit de grava, 7 tentative de omor si acte de piromanie, Kurten a fost condamnat la moarte prin ghilotinare, executie dusa la indeplinire la 8 iulie 1931, in inchisoarea din Koln. In momentul in care a fost urcat pe esafod, acesta s-a dresat calaului :”Spune-mi, te rog, este adevarat ca dupa ce capul meu va cadea, voi fi capabil sa aud, pentru cateva secunde, sunetul propriului meu sange atunci cand se scurge din corp?…Aceasta ar fi placerea care sa puna capat oricarei alte placeri.”

Cazul „Vampirului din Dusseldorf” suscita si astazi interes, la aproape 70 de ani de la moartea lui Peter Kurten. Nici pana in prezent nu s-a putut explica pe deplin motivul care l-a determinat pe acesta sa comita sangeroasa serie de crime. Capul sau a fost disecat, mumificat si supus, de-a lungul timpului, unor nenumarate teste. In prezent, el se afla expus la muzeul „Ripley’s Believe It or Not!” din Wisconsin Dells.

Alte articole pe aceeasi tema:

Vaduva Neagra sau Castelana din Berkerekul