Pirateria s-a nascut in Balcani

Mediterana – imperiul primilor pirati ai lumii

Intr-o epoca in care Homer descria tragica disparitie a Troiei si in care primii mari navigatori ai lumii, fenicienii, nu isi instaurasera inca monopolul asupra marilor, vechile scrieri egiptene amintesc un eveniment de proportii colosale. In jurul anului 1200 i.H., toate marile puteri concentrate in bazinul Mediteranei dispareau in mod misterios, in urma unor atacuri venite de pe mare. Puternicele imperii ale hittitilor, micenienilor, minoanilor sau canaanitilor cadeau in fata unei forte enigmatice pe care cronicile din vremea faraonilor o numeau simplu, “Cei de pe insule”. Singurii, de altfel, care aveau sa reziste invaziei ucigatoare si care aveau sa puna punct incursiunilor prin doua batalii dramatice erau aceiasi egipteni.

• „A fi regină este supraestimat”. Regina Iordaniei: „Suntem mai puternici atunci când ascultăm”
• Test de cultură generală. Cine a fost partenerul lui Mozart?

Niciun istoric nu poate spune cu exactitate cine au fost teribilii atacatori veniti de pe mare. Shardana, Lukka, Meshwesh, Teresh, Ekwesh, Peleset, Denyen, Tjeker sau Shekelesh, numele triburilor aliate care schimbau istoria acum trei milenii si jumatate, asa cum apar ele mentionate in putinele scrieri antice, raman si astazi acoperite de mister. Singurul indiciu oferit de cronicarii egipteni cu privire la natura atacatorilor este reprezentat de apelativul „nordicii”, informatie suficienta pentru a trimite cu gandul la populatiile necunoscute din zona insulelor grecesti, a Asiei Mici si a tarmurilor Marii Negre. Era prima mentiune istorica a unor acte de piraterie si, totodata, cea mai dramatica relatare facuta vreodata a unor actiuni de acest gen.

Probabil ca nu vom sti niciodata cum ar fi aratat lumea daca ultimul bastion al lumii antice, Egiptul, nu ar fi rezistat atacurilor „popoarelor marii”, numele sub care a ramas cunoscuta in istorie alianta piratereasca. Cert este ca, in ciuda disparitiei misteriosilor razboinici, actele de piraterie au continuat sa existe, desi la o scara cu mult mai redusa. Inca din primele izvoare grecesti, neamul tracilor apare descris ca leagan al unora dintre cei mai crunti pirati ai Antichitatii. In fapt, insula Lemnos a rezistat cu succes in fata influentei elene si a ramas, pentru multa vreme, un veritabil paradis al talharilor navigatori de sorginte traca. Pana in secolul I i.H., pe tarmul estic al Anatoliei apareau adevarate state ale piratilor, state care isi permiteau sa negocieze, de pe picior de egalitate, cu cetatile grecesti si chiar cu Imperiul Roman, noua forta de pe harta Europei.

Sursele elene pot fi, insa, acuzate de subiectivism atunci cand descriu actele de piraterie ale tirenienilor, populatii de origine non-greaca, fara a mentiona inclinatia propriilor cetateni catre astfel de activitati. De altfel, grecii par a fi, inca din cele mai vechi timpuri, veritabili parinti ai pirateriei medievale si moderne. Putine cronici antice europene amintesc de adevaratul motiv al razboaielor greco-persane, nimic altceva decat o razbunare a regilor persani, Darius si Xerxes, in fata interminabilelor atacuri ale piratilor eleni ce vizau navele si chiar orasele uriasului imperiu asiatic. Din fericire pentru lumea occidentala, incursiunile punitive ale persanilor esuau lamentabil la Maraton, Salamina si Termopile, in urma rezistentei eroice a celor peste 1000 de cetati grecesti, in frunte cu legendarii eroi ai Spartei si Atenei.

Pana in secolul al II-lea i.H., Mediterana si Marea Neagra devenisera fieful unor razboinici despre care istoriile oficiale nu amintesc decat in treacat, si asta in ciuda covarsitoarei influente pe care acestia o aveau asupra comertului pe mare si asupra rutelor de navigatie existente la acea vreme. In fapt, dupa pierderea independentei oraselor elene, dupa caderea Cartaginei si, implicit, a distrugerii celei mai mari flote militare a vremii, marile deveneau un loc extrem de nesigur pentru orice ambarcatiune a vremii, fapt datorat si proverbialei temeri a romanilor fata de mare. De altfel, imperiul care nu cunostea egal in luptele pe uscat, nu se aventurase in incursiuni maritime decat in rarele cazuri in care astfel de initiative erau imperios necesare.

Pana si Iulius Cezar, celebrul dictator roman, cuceritor al Galiei, avea sa fie rapit, pe vremea cand nu era decat un simplu nobil, de bandele de pirati din Cilicia, aceiasi pirati care il inselasera pe Spartacus, grabindu-i sfarsitul alaturi de cel al zecilor de mii de sclavi rasculati. Rascumparat de catre prietenii sai in urma unei sume pe care el insusi o stabilise, Cezar se intorcea impotriva rapitorilor sai si le oferea acestora, in nota vremurilor, o moarte chinuitoare pe cruce. Dat fiind, insa, tratamentul preferential pe care il primise in captivitate, viitorul dictator nu uita sa dea si un semn al recunostintei sale. Cezar cerea, astfel, calailor sa le zdrobeasca picioarele condamnatilor pentru a ii scuti de o moarte lunga si chinuitoare.

Loc de intalnire al tuturor piratilor si proscrisilor acelor vremuri, Cilicia, alaturi de insula Creta, devenise un veritabil imperiu al talharilor, imperiu cu care atat romanii cat si seleucizii si egiptenii alegeau sa negocieze in termeni respectabili. De altfel, atat de dese devenisera incursiunile acestora, incat termenul de cilician il inlocuia pe cel de pirat, fapt ce va duce la numeroase confuzii in lumea istoricilor. Roma insasi se dovedea neputincioasa in fata piratilor, iar cele doua expeditii impotriva acestora, expeditii care aveau loc in anul 140 i.H. si 75 i.H., se dovedeau niste esecuri rasunatoare. De abia in momentul in care piratii incepeau sa debarce in peninsula italica, jefuind orasele de pe malul marii, asa cum a fost cazul Ostiei, Senatul va lua primele masuri radicale. Insarcinat in anul 67 cu anihilarea piratilor cilicieni din Mediterana, generalul Pompei se achita cu brio de misiune dupa ce distrugea peste 1300 de corabii ale talharilor. Asa cum vom vedea, insa, succesul Romei nu avea sa fie decat unul temporar.

Balcanii – mai mult decat un butoi cu pulbere

Nici macar apogeul masinii de razboi romane nu fusese suficient pentru a ii impresiona pe temerarii talhari navigatori din Balcani. Intr-o perioada in care Roma redesena harta lumii, piratii din Iliria, zona de vest a peninsulei balcanice, se dovedeau un adversar pe masura colosului latin. Nesfarsitele incursiuni ale acestora facusera din Marea Adriatica unul dintre cele mai nesigure locuri ale Imperiului, asta in timp ce raidurile impotriva porturilor romane devenisera actiuni obisnuite. De abia in anul 68 i.H., anul cuceririi romane a Iliriei aducea o liniste relativa si un sfarsit al celor care ramaneau in istorie drept unii dintre cei mai iscusiti navigatori balcanici.

Linistea temporara a romanilor lua sfarsit, insa, in anul 258, anul in care flote intregi ale gotilor devastau bogatele colonii de la Pontus Euxin si Marea Egee. Mai mult, piratii goti ajungeau pana in sudul Anatoliei, jefuind Ciprul si Cappadocia, in incursiuni care aveau sa ramana in istorie prin ferocitatea cu care fusesera infaptuite. Ca si cum nu era de ajuns, invazia slavilor din secolele V-VI reinvia traditia piratilor iliri la o intensitate cum nimeni nu isi putuse imagina. In fapt, piratii de origine slava isi creasera chiar un stat, Pagania, stat localizat in Croatia de azi, numit astfel datorita refuzului categoric al talharilor de a se converti la noua religie oficiala, crestinismul. Pana in secolul al VII-lea, slavii pagani devenisera stapanii autoritari ai marilor si isi permiteau chiar sa invadeze si sa jefuiasca orasele italiene.

Narentinii, asa cum se mai numeau piratii de origine slava, se dovedeau neintrecuti in luptele pe mare, si rezistau in fata atacurilor venetiene si bizantine pana in secolul al XI-lea. Curajul razboinicilor slavi avea sa fie recunoscut si pe uscat, multi dintre acesti navigatori luptand eroic alaturi de armata sarba. De altfel, curajul slavilor era recunoscut in toata Europa. Un fapt incredibil pentru orice istoric il constituie raidurile intreprinse de slavii din tarile baltice impotriva Scandinaviei la inceputul secolului al XII-lea, in plina epoca de aur a vikingilor. Acesta este, in fapt, singurul act de agresiune cunoscut, indreptat impotriva temutilor razboinici nordici, altul decat cele care aveau loc intre factiunile locale scandinave.

Ca si cum nu era de ajuns, ascensiunea Imperiul Bizantin si aparitia primelor atacuri otomane, gaseau in sudul Greciei o veritabila natie de pirati, maniotii. Urmasi ai stravechilor spartani, maniotii erau recunoscuti pentru duritatea razboinicilor lor, unii dintre cei mai temuti luptatori ai vremii. Considerandu-se indreptatiti sa isi castige existenta din piraterie, datorita zonei aride in care erau nevoiti sa traiasca, maniotii isi lasau amprenta istorica prin nenumaratele raiduri ce vizau, in special, navele turcesti, fara a le evita, insa, pe cele ale bogatilor comercianti bizantini si italieni.

Cazacii de pe Don si piratii otomani

Una dintre cele mai interesante ascensiuni pirateresti, in context istoric, a venit dintr-o zona in care nici un istoric nu si-ar fi putut imagina, stepele ucrainiene. Departe de a fi niste navigatori incercati, vechii ucrainieni erau, mai degraba, tarani scapatati a caror principala grija era evitarea atacurilor tataresti si turcesti. Acesta a fost, de altfel, motivul pentru care, pe harta Europei, aparea un fenomen cu totul si cu totul neobisnuit, o republica a piratilor. Siliti sa isi apere viata si libertatea prin orice mijloace, taranii din Ucraina dar si din regiunile adiacente aveau sa se uneasca intr-o forta de temut pentru cei care ii atacau. Lua, astfel, nastere Secia Zaporojeana, veritabil stat al razboinicilor care se autointitulau cazaci si al caror unic scop era platirea politelor catre mai vechii agresori tatari si turci.

Timp de aproape doua secole, intre veacul al XVI-lea si al XVIII-lea, cazacii aveau sa terorizeze bogatele asezari otomane din Marea Neagra si Marea Marmara, ajungang, in incursiunile lor, pana in indepartata Persie. Conglomeratul de ucrainieni, moldoveni, lituanieni, polonezi, valahi, transilvaneni si chiar tatari si turci nu s-a dat inapoi nici macar de la atacarea fatisa a Istanbulului (1615-1625), impunatoarea capitala a Imperiului Otoman, silindu-l pe sultan sa fuga din propriile palate imperiale, fapt nemaintalnit in intreaga istorie a turcilor.

Chiar daca odata cu secolul al XVI-lea intram in epoca de aur a piratilor de Caraibe, pirateria balcanica isi urma propriile reguli. Fara a fi cu nimic mai prejos in fata concurentilor din Lumea Noua, piratii otomani isi lasau numele in istorie prin actiuni demne de marii cuceritori din stepele asiatice. Baba Aruj, cunoscut sub apelativul Barbarossa –Barba Rosie -, Turgut Reis, Kemal Reis, Kurtoglu, Salih Reis sau Koca Murat Reis sunt doar cateva dintre numele celebre ale pirateriei balcanice de sorginte musulmuna care isi lasau amprenta insangerata asupra greu incercatilor Balcani. De altfel, crestini renegati trecuti la islamism, asa cum e cazul islandezului Jan Janszoon – devenit Murat Reis – sau cel al englezului John Ward – cunoscut ulterior ca Yusuf Reis, aveau sa se aventureze in incursiunile pirateresti pana in insulele britanice si Scandinavia.

Piratii din Delta Dunarii

Nici macar paradisul Deltei Dunarii nu a ramas ferit de incursiunile aprige ale piratilor vremii. Departe de a fi doar victime ale istoriei, localnicii din satele pescaresti, alaturi de grupuri bine organizate ale piratilor din Peloponez si Malta, organizasera in urma cu aproape doua secole o veritabila piatra de incercare pentru comerciantii lipsiti de aparare. Feriti de labirintul de canale creat de Dunare in Delta, piratii instalasera pe grindul pustiu al bratului Sulina o capcana cat se poate de ingenioasa. Folosind vite de coarnele carora atarnau felinare, talharii manau turmele de animale dintr-o parte in alta a grindului lasand impresia unei asezari umane. Indusi in eroare de scanteierea felinarelor, navigatorii aflati in larg credeau ca se afla in fata un port pescaresc si, de cele mai multe ori, isi indreptau corabiile catre acesta. Era o greseala fatala, multe dintre ambarcatiuni ramanand impotmolite in bancurile de nisip si devenind o prada usoara pentru barcile rapide ale piratilor.

In fata incercarilor istoriei, Balcanii isi respectau inca o data renumele de Butoi cu pulbere al Europei.

Alte articole asemanatoare:

Popoarele marii – o incursiune in istorie

Despre berserkeri si alte mituri vikinge

Singur printre vikingi

Adevarul despre Termopile

Cine a descoperit, de fapt, America?

Skanderbeg, in spiritul razboinic al Balcanilor