Genocidul impotriva armenilor

Preludiul: masacrele din Cilicia

Inceputul secolului si al perioadei constitutionale a fost, in Turcia, dominat de o dezbatere politica al carei cuvant-cheie era otomanismul. Pentru Junii Turci (partid politic reformator creat in 1889), acest cuvant acoperea, inca de la origini, notiunea de unificare culturala a tarii sub stindardul turcismului si al unui Islam reinnoit, prin disparitia particularitatilor nationale in creuzetul unui stat modernizat. In sanul „protejatilor“ (si, cu precadere, al armenilor), otomanismul insemna, inainte de orice, accesul la un statut de egalitate, disparitia si repararea nedreptatilor trecute si construirea unei societati democratice mai laice, in care diferentele confesionale, cu tot cortegiul lor de inegalitati de exprimare, sa fie suprimate. Interesant este faptul ca, si intr-o acceptie, si in celalalta, conceptul parea sa fie singura solutie susceptibila sa salveze si idealurile comunitatii majoritare, si pe cele ale minoritatilor.

• „A fi regină este supraestimat”. Regina Iordaniei: „Suntem mai puternici atunci când ascultăm”
• Test de cultură generală. Cine a fost partenerul lui Mozart?

Punerea in opera a acestui deziderat, perfect realista din perspectiva constitutionala, echivala insa, pentru Junii Turci, cu rasturnarea raportului de forte in cadrul Imperiului Otoman si cu modificarea unei reguli a jocului deja veche de 500 de ani. Dilema este perfect rezumata de Mehmet Talaat, in fata unei reuniuni de la Salonic a membrilor partidului: „Stiti prea bine ca, potrivit termenilor Constitutiei, egalitatea intre musulmani si ghiauri este asigurata, dar pricepeti cu totii la fel de bine ca acest ideal este irealizabil. Trecutul nostru istoric si sentimentele a sute de mii de musulmani, dar si cele ale ghiaurilor insisi ridica o bariera de netrecut in calea stabilirii unei egalitati reale… Nu poate fi deci vorba despre egalitate, cata vreme nu vom realiza otomanizarea Imperiului…“ Potrivit ambasadorului britanic la Istanbul din acea perioada, lucrurile sunt mai simple decat par: „In mintea lor, otoman inseamna turc, iar otomanizarea presupune o omogenizare fortata, prin care toate elementele neturcesti sunt topite intr-un mortar turcesc.“

Junii Turci, care au luptat umar la umar alaturi de militantii armeni impotriva regimului sultanului Abdul Hamid, de la care au preluat puterea in 1908, stiau ca singura optiune a fostilor tovarasi de arme clandestini era „edificarea unui stat de drept“. Gustul pentru lupta din umbra, susceptibilitatea care hranea cultura revolutionara, recursul la grupuri paramilitare fanatizate raman insa dominante in sufletele celor ajunsi acum in centrul vietii politice. Liderii Junilor Turci sunt convinsi de culpabilitatea armenilor, de ambitia lor de a fonda un nou regat armean, acuzatie care revine frecvent pe buzele a numerosi responsabili turci inainte, in timpul si dupa masacrele din Cilicia. Anterioare unor legi asupra presei si „a libertatii de asociere“ (care au fost definitiv adoptate in toamna anului 1909), aceste evenimente au avut loc intr-un context de pace, sub ochii unor observatori exteriori, ai unei opinii publice critice, deci in conditii documentare cat se poate de favorabile consemnarii obiective a procesului (lucru care, atentie, nu se va intampla si in cazul genocidului impotriva armenilor, din 1915-1916).

Valul de violenta care a lovit intreaga Cilicie incepand cu 14 aprilie 1914 nu a avut, prin urmare, caracterul unei miscari spontane, in ciuda aparentelor. Ordinul de atac fusese dat nu se stie exact de catre cine, dar senzatia de foc incrucisat era prea apasatoare ca sa lase loc de interpretari binevoitoare la adresa puterii trucesti. Iata consemnat, in termeni literari, de catre marele scriitor francez de origine libaneza Amin Maalouf, inceputul evenimentelor din Adana (principalul oras din zona Ciliciei si locul unde au fost inregistrate cele mai multe crime colective): „Multimea devastase mahalaua armeneasca. O prefigurare a ceea ce avea sa se intample, sase ani mai tarziu, pe o scara mult mai larga. Grozavenia incepuse insa de pe-acum. Sute de morti. Sau poate mii. Nenumarate case parjolite. Multimea isi indeseste randurile, iar racnetele nu contenesc sa sporeasca. Atunci apare un detasament al armatei. Un ofiter, doar unul, si inca foarte tanar, insotit de o mana de oameni. Insa aparitia lor impresioneaza. Calare, tantos, comandantul schimba cateva vorbe cu capii rasculatilor…“ In Adana, dar si in Hadjin, Sis, Zeitun, Alep si-au lasat viata circa treizeci de mii de armeni, iar trupele constitutionale otomane au participat la masacru. M. Pichon, ministrul francez al afacerilor externe, va condamna acest act in plenul Adunarii Nationale din 17 mai 1909: „Din pacate, trupele care fusesera trimise sa previna si sa reprime atentatele au participat, dimpotriva, la ele. Faptele au fost asa cum spun.“

Cosmarul unei natiuni

Pe 1 noiembrie 1914, dupa ce fusese solicitat de Germania inca din luna august, Imperiul Otoman intra in Marele Razboi alaturi de Puterile Centrale. Se deschid noi fronturi. Cea de-a treia armata otomana, patrunsa fara pregatire logistica prealabila in Transcaucauzia, este zdrobita in 1915. Conducatorii CUP (Comitetul pentru Uniune si Progres, constituit din Junii Turci) hotarasc sa profite de ocazia razboiului ca sa rezolve definitiv (adica prin exterminare) „problema armeneasca“ („ermeni sorunu“). Animati de o ideologie nationalista panturceasca, ei vad in armeni un obstacol major in calea unificarii etnice din Anatolia si a expansiunii otomane in tarile de limba turca din Asia Centrala. Justificarea oficiala mentioneaza „dezertarile armenilor, care au avut loc in anumite regiuni“ (dezertari in parte reale, dar cauzate de conditiile impuse crestinilor in cadrul armatei turcesti) si, cu precadere, razmeritele si „actele locale de rezistenta“. Cazul cel mai rasunator, cel al orasului Van, va fi prezentat de guvernul turc ca o veritabila revolutie, versiune dezmintita de toate rapoartele martorilor italieni, germani si americani (consuli, misionari, invatatori…), care explicau luarea de pozitie a armenilor prin faptul ca acestia organizasera o defensiva pentru a feri orasul de un masacru.

In februarie 1915, ministrii cabinetului turc de razboi, in frunte cu Talaat Pasa, pun la punct in secret un plan de exterminare care va fi executat in lunile urmatoare. Oficial, acesta este prezentat ca un transfer departe de front al populatiei armenesti – pe care guvernul o acuza de colaborare cu dusmanul rus. De fapt, deportarea nu face decat sa acopere operatiunea de distrugere totala a armenilor din Imperiu. Prima masura este dezarmarea soldatilor armeni inrolati in armata otomana. Folositi la munci de amenajare a drumurilor, ei sunt eliminati, in grupuri mici, de-al lungul anului 1915. Aflati in cautarea unor probe care sa documenteze complotul armenesc, Junii Turci recurg la o serie intreaga de perchizitii si arestari, care lovesc, in primul rand, intelectualii si notabilitatile armene din Constantinopol. Arestati in cursul zilelor de 24 si 25 aprilie, acestia sunt deportati si apoi ucisi (cifre estimate: intre cinci si sase sute de morti). Acest eveniment constituie, practic, punctul de declansare a genocidului.

Distrugerea populatiilor armenesti are loc in doua faze succesive: din luna mai pana in iulie 1915 in spatiul a sapte provincii orientale din Anatolia (Erzurum, Van, Bitlis, Diarbakir, Kharput, Sivas si Trapezunt), unde traiesc aproximativ un milion de armeni, mai mult sau mai putin apropiati de teatrul operatiunilor de razboi; si la sfarsitul lui 1915 in celelalte provincii ale Imperiului, indepartate de front, ceea ce face complet lipsita de fundament acuza de colaborare cu dusmanul. In provinciile orientale, operatiunea se desfasoara, parca, dupa un singur scenariu: perchezitii in casele notabilitatilor civile si religioase; arestarea acestora; torturarea lor, cu scopul de a le face sa marturiseasca un pretins complot si dosirea de arme si munitie; publicarea unui ordin colectiv de deportare; separarea barbatilor, care, legati in grupuri mici, sunt executati la marginea localitatilor; evacuarea intregii populatii armenesti, care este repartizata in convoaie de femei, copii si batrani ce parasesc orasele la intervale regulate, fara dreptul de a-si lua bagaje; rapiri de femei si de copii, care sunt apoi dusi in case musulmane; decimarea regulata a convoaielor de catre jandarmii insarcinati sa le escorteze sau de catre bande de kurzi. In sate, departe de ochii oricaror martori, sunt ucisi pe loc toti armenii, cu exceptia catorva femei si copii. In restul Imperiului, procesul este mai lent si ia formele deportarii. Convoaiele sunt carate pe calea ferata pana in Alep, Siria, de unde o directie generala a deportatilor le expediaza pe doua axe: spre sudul Siriei, in Liban sau Palestina (o parte a acestor grupuri va izbuti sa supravietuiasca), ori spre est, de-a lungul Eufratului, unde sunt improvizate adevarate lagare de exterminare. In iulie 1916, grupurile ajunse la Deir ez-Zor sunt trimise in deserturile Mesopotamiei, unde membrii lor fie mor de sete, fie sunt ucisi in grupuri mici. Doar o treime dintre armenii Imperiului au supravietuit: cei care locuiau la Constantinopol sau la Smirna (si care nu puteau fi suprimati de fata cu martori), persoanele rapite si cele stabilite in Van, salvate de inaintarea trupelor rusesti.

Fapte si cifre

»Acest prim genocid al secolului XX s-a soldat cu moartea a un milion doua sute de mii de armeni (in functie de surse, cifrele oscileaza intre 600.000 si 1.500.000).
»Faptele au fost cunoscute la nivel international inca din luna mai a anului 1915, pe calea rapoartelor unor diplomati neutri si prin intermediul catorva martori apartinand unor misiuni, scoli sau spitale. In afara de morti, au existat rapiri de femei si reeducari in orfelinate musulmane pilot. Cei care au scapat ca prin minune (in afara situatiilor deja mentionate) au fost adapostiti de vecini sau de prieteni musulmani, ori au fost crutati prin milostenia cate unui caimacam.
»In 1919, are loc la Constantinopol Procesul Unionistilor. Principalii responsabili pentru genocid sunt condamnati in contumacie, pentru ca fugisera din tara in 1918, dupa ce distrusesera toate documentele compromitatoare.
»Pe 10 august 1920, este semnat Tratatul de la Sèvres, prin care statele aliate (intre care si Romania) recunosc, in spatiul a doua articole (88 si 89) si sub semnatura de angajament a Turciei, „Armenia ca stat liber si independent“.
»Pe 15 martie 1921, la Berlin, Talaat Pasa, care a planuit si ordonat genocidul impotriva armenilor, este doborat cu un glont de revolver. Cel care a tras a fost un tanar armean de 23 de ani, Soghomon Tehlirian, supravietuitor al genocidului in cursul caruia si-a pierdut intreaga familie. La scurt timp dupa asasinat, Tehlirian a fost judecat la Tribunalul din Berlin, care, in cele din urma, l-a achitat.

Genocidul din Armenia

Realizat de Andrew Goldberg in asociatie cu Oregon Public Broadcasting, filmul cu acest titlu este povestea primului genocid al secolului XX, cand aproape un milion de armeni au murit de mainile otomanilor (dupa cum afirma Asociatia Internationala de Studiu al Genocidului), in timpul primului Razboi Mondial – un eveniment ingrozitor, negat pana si astazi de Turcia. Filmul include interviuri cu experti in domeniu, precum castigatoarea Premiului Pulitzer, Samantha Power, ca si titratul Peter Balakian de la New York Times, completate de imagini nemaifacute publice pana la acest documentar, care ilustreaza una dintre cele mai tragice si necunoscute povesti ale veacului trecut. Naratorul documentarului este celebra actrita Julianna Margulies, dar sunt incluse si secvente citite de Ed Harris, Natalie Portman, Laura Linney si Orlando Bloom.