Cei mai buni si cei mai rai ani din istoria Romaniei

Cronica unui an sumbru
Pentru ca mersul istoriei nu respecta intotdeauna canoanele cronologiei, putem afirma ca unul dintre cei mai rai ani din istoria Romaniei, 1940, incepe de fapt pe 23 august 1939, prin semnarea pactului de neagresiune dintre Germania si Uniunea Sovietica. Acest acord a deschis drumul evenimentelor ce aveau sa puna capat Romaniei Mari.

Europa inceputului de an 1940 avea parte din plin de experientele unui razboi fara mila, declansat de Germania nazista si care facuse deja victime in state – precum Polonia – ce beneficiasera in trecutul nu foarte indepartat de deznodamantul primului Razboi Mondial. In acest context, Romania Mare inca isi pastra granitele ratificate international cu doua decenii in urma. Cu toate acestea, autoritatile de la Bucuresti nu aveau prea multe motive de liniste. Intregul sistem de politica externa construit in perioada interbelica fusese aproape desfiintat in cele cateva luni de la declansarea conflagratiei. Ofensiva germana in vestul Europei facea practic nefunctionala alianta cu democratiile traditionale,iar capitularea Frantei, in iunie 1940, a venit sa certifice aceasta realitate de politica externa.

• Franco Zeffirelli, un geniu controversat. Între filme magistrale și scandaluri sexuale. Romeo și Julieta pentru eternitate:…
• 46 de ani de Superman. Box office de peste 300 de milioane de dolari

La adapostul unei clauze din protocolul aditional secret al pactului de neagresiune din august 1939, care afirma dezinteresul Germaniei naziste pentru Basarabia, Uniunea Sovietica a declansat ofensiva diplomatica pentru recuperarea acestui teritoriu ce se unise cu Romania in 1918. Demersurile au culminat cu prima nota ultimativa trimisa de guvernul sovietic la 26 iunie, prin care cerea inapoierea Basarabiei, dar mai solicita si Bucovina de Nord, chiar daca acest teritoriu nu fusese mentionat explicit in protocolul aditional secret. Paragraful de debut al acestei note ultimative nu lasa nici o indoiala cu privire la viziunea sovietica asupra Basarabiei si asupra unirii acesteia cu Romania in 1918: „In anul 1918, Romania, folosindu-se de slabiciunea militara a Rusiei, a desfacut de la Uniunea Sovietica (Rusia) o parte din teritoriul ei, Basarabia, calcand prin aceasta unitatea seculara a Basarabiei – populata in principal cu ucraineni – cu Republica Sovietica Ucraineana.” In fata acestei pozitii ultimative, autoritatile romane au incercat o negociere, respinsa ferm si rapid de sovietici. Consiliile de Coroana intrunite pentru a raspunde acestei situatii au decis cedarea fara lupta a Basarabiei si Bucovinei de Nord, care aveau sa fie urgent ocupate de trupele sovietice.

Aceasta pierdere a constituit o lovitura puternica pentru noi, iar prima reactie a regelui Carol al II-lea a fost instaurarea unui guvern progerman, condus de Ion Gigurtu, in speranta captarii bunavointei Berlinului. Calculul politic s-a dovedit nerealist, deoarece Hitler a preferat sa „arbitreze” revendicarile venite dinspre Budapesta si Sofia, in incercarea de a-si asigura continuitatea accesului la resursele petroliere romanesti si de a mentine in acelasi timp de partea sa mai ales Ungaria. In fata imposibilitatii reglementarii bilaterale a acestor revendicari teritoriale, Hitler dicteaza conditiile sale la Viena, pe 30 august, Romania trebuind sa cedeze Ungariei o mare parte din Transilvania (43.492 km²). Din nou, doua Consilii de Coroana analizeaza situatia si, in ciuda unor voci care se opun vehement, Carol al II-lea decide acceptarea cedarilor. Pe 7 septembrie, un tratat semnat la Craiova intre Romania si Bulgaria consemneaza revenirea la granita din 1912, in fapt, cedarea catre Sofia a Cadrilaterului.

Aceasta succesiune de pierderi teritoriale a avut un efect traumatic, pentru ca a marcat in mentalul colectiv sfarsitul Romaniei Mari, facand din 1940 unul dintre cei mai nefasti ani din istoria noastra. Clasa politica romaneasca s-a dovedit incapabila sa raspunda provocarilor unui context international profund ostil. Lipsa de solutii, fie si in circumstante extreme, si cedarea fara lupta a unor mari parti din teritoriul tarii au generat o profunda stare de criza in randul opiniei publice, confruntata cu trista realitate a destramarii Romaniei fondate in urma Unirii din 1918. Carol nu a mai putut supravietui acestui nou dezastru, asa ca abdicarea lui, ceruta de generalul Antonescu (adus sa formeze guvernul ca solutie-limita), a devenit realitate pe 6 septembrie. Carol al II-lea a parasit tara o zi mai tarziu.

Sirul evenimentelor sumbre ale anului 1940 nu avea sa se incheie cu pierderile teritoriale suferite de Romania. La 14 septembrie 1940, generalul Antonescu a decis sa formeze alaturi de legionari un nou guvern, desemnandu-l pe comandantul acestora, Horia Sima, vicepresedinte. Romania devenea „stat national-legionar” si incepea un scurt si nefast episod de colaborare intre Miscarea Legionara si generalul Antonescu, episod ce avea sa isi lase o amprenta profund negativa asupra sfarsitului de an 1940. Mai putin preocupata de actul guvernarii si mai mult orientata catre reglarea unor conturi, Miscarea Legionara va declansa o serie concertata de actiuni contra adversarilor politici si a minoritatii evreiesti.

Astfel, sub regimul instaurat la 14 septembrie, va fi emisa o serie intreaga de decrete cu un profund caracter discriminatoriu fata de comunitatea evreiasca, un preludiu sumbru al deportarilor ce vor surveni in anii urmatori. De asemenea, Miscarea Legionara va folosi acest prilej si pentru a-si lichida fizic o parte dintre oponentii politici din anii trecuti, crimelor savarsite la sfarsitul lunii noiembrie cazandu-le victime, printre altii, personalitati precum Nicolae Iorga si Virgil Madgearu. Parca pentru a intregi in mod nefericit acest bilant negru al anului 1940, unul dintre cele mai mari seisme din epoca moderna a lovit Romania la data de 10 noiembrie, afectand cu precadere sudul Moldovei, Valea Prahovei si Bucurestiul, unde prabusirea modernului bloc Carlton a produs numeroase victime. Aceasta lunga insiruire de evenimente tragice face din anul 1940 unul dintre cei mai rai ani din istoria Romaniei, asa cum consemna si scriitorul Mihail Sebastian in jurnalul sau: „an tragic, an de cosmar, an plin de spaime, de mizerii, de nenorociri”.

Text de Valentin Sandulescu, istoric
Iar secolul XX a fost, poate, mai altfel decat toate cele de dinaintea sa. Caci a cunoscut cutremurarea din rarunchi a establishmentului politic prin raspandirea cancerigena a fascismului si comunismului, atrocitatile cumplite si fara precedent cauzate de cele doua Razboaie Mondiale, miscarile de independenta si unificare care au dus la disparitia imperiilor si a colonialismului, boomul demografic, economic si – mai ales – tehnologic: in numai 100 de ani, Pamantul s-a schimbat mai mult si mai profund decat a facut-o in toata istoria sa.

Este, asadar, de inteles ca anii cei mai prosperi, dar si cei mai nefasti pe care i-a trait o natiune ca a noastra dateaza din preajma si din interiorul secolului XX. Bunastarea unei tari este destul de greu de masurat. Tocmai de aceea, in acest dosar, am facut apel la expertiza a trei personalitati care ne vor spune, in paginile ce urmeaza, cand a dus-o Romania bine si cand nu. Unele raspunsuri pot parea previzibile. Ele se sustin insa pe argumente solide, de care cei mai multi dintre noi au uitat.
De la agonia Razboiului Mondial, la extazul Unirii
1918 poate fi socotit unul dintre cei mai buni ani din istoria Romaniei nu pentru ca asa ne spun decenii intregi de istoriografie triumfalista, ci pentru ca reprezinta, condensat in 365 de zile, drumul romanilor de la agonia mizeriei unui razboi pregatit deficitar, la extazul unei uniri dorite pe plan intern, dar la realizarea careia conjunctura internationala a avut un rol deloc de neglijat.

La 1 ianuarie 1918, nimic nu anunta faptul ca anul ce tocmai incepuse avea sa fie unul dintre cei mai fasti din istoria Romaniei. Intrata in primul Razboi Mondial in august 1916, dupa negocieri indelungate cu puterile Antantei, Romania avea sa incerce curand gustul amar al infrangerilor militare, dublat de trauma produsa de ocupatia straina instaurata pe o mare parte din teritoriul sau. Infrangerea umilitoare de la Turtucaia, care a produs mii de victime in randul soldatilor romani, a relevat precaritatea pregatirii razboiului si, impreuna cu anxietatea publica generata de ocupatia Puterilor Centrale, a dat nastere unui sentiment general de dispret fata de clasa politica. Moralul national, partial refacut de victoriile din vara anului 1917 de la Marasti, Marasesti si Oituz, a fost apoi afectat de evolutiile politice interne din Rusia, care au slabit considerabil pozitia Romaniei pe Frontul de Rasarit. In aceste conditii, numirea generalului Averescu in fruntea unui nou guvern la sfarsitul lui ianuarie 1918 nu avea decat rolul de a aduce in fata Puterilor Centrale o figura respectabila, pentru o pace cat mai favorabila.

Esecul in negocieri al acestei guvernari, care a durat mai putin de o luna, arata fara indoiala gravitatea situatiei in care ajunsese tara, iar aducerea la putere a conservatorului filogerman Alexandru Marghiloman, agreat de Puterile Centrale, a demostrat ca doar apelul la solutii-limita mai putea salva ceva in acel moment. Punctul de varf al agoniei nationale din 1918 a fost reprezentat de semnarea Pacii de la Bucuresti, pe data de 24 aprilie/7 mai, pace care consemna grele pierderi teritoriale si marca, pentru Romania, sfarsitul umilitor al razboiului. Armand Calinescu rememora mai tarziu aceasta situatie in insemnarile sale, scriind ca: „Populatiunea se resemna, insa, in nadejdea bine intemeiata ca situatia creata nu era decat un provizorat si ca victoria sigura a aliatilor avea sa ne mantuie de acest regim nefast.” Intr-adevar, situatia politica externa avea sa influenteze in mod determinant transformarea anului 1918 dintr-unul ce se anunta tragic, intr-unul de remarcabil succes pentru Romania.

Daca evenimentele din Rusia de dupa revolutia bolsevica au subminat ireversibil pozitia Romaniei pe Frontul de Est, ele au permis totodata unor teritorii precum Basarabia sa isi gandeasca viitorul in termeni noi. Astfel, dupa cateva luni de evolutii politice, militare si diplomatice tensionate, Sfatul Tarii intrunit la Chisinau a proclamat, la 27 martie, unirea conditionata cu Romania. In contextul unei eventuale victorii a Puterilor Centrale in razboi, Basarabia parea ca va fi singura provincie locuita de romani care se va alatura tarii. Insa cursul razboiului a devenit favorabil, mai ales din vara lui 1918, Antantei, provocand in cele din urma infrangerea Puterilor Centrale si destramarea Imperiului Austro-Ungar. In acest context, elita romaneasca din Transilvania si Bucovina s-a alaturat celorlalte elite ale nationalitatilor din imperiu in a-si promova propriile proiecte politice. Astfel, Bucovina (la 28 noiembrie, conform hotararii Congresului General al Bucovinei) si Transilvania (la 1 decembrie, in urma Marii Adunari Nationale de la Alba Iulia) decid unirea cu Romania, incheind fericit un an ce nu incepuse deloc glorios.

Am insistat asupra nereusitelor din prima parte a anului 1918 tocmai pentru ca ele evidentiaza si mai clar motivul pentru care 1918 este unul din cei mai buni ani din istoria Romaniei. Aceeasi clasa politica responsabila pentru dezastrul din 1916 reuseste sa gaseasca, intr-un context extern devenit subit favorabil fara aportul ei, resursele interne pentru a indrepta raul si a intoarce in avantajul tarii o situatie ce parea ireversibil compromisa. Nu putem neglija aici rolul unor lideri politici precum Ionel Bratianu, Iuliu Maniu, Iancu Flondor sau Pantelimon Halippa, la fel cum nu trebuie ignorat sprijinul popular pentru proiectul unificator. Elita politica din Romania si din provinciile locuite de romani a stiut sa isi asume riscul si sa profite de un context international si regional devenit, spre sfarsitul razboiului, prielnic. Avand in vedere cat de dificila si de fluida a fost conjunctura in care s-a realizat Unirea, discursul istoriografic triumfalist care i-a urmat ar trebui privit critic si contextualizat, fara insa a diminua importanta in sine a actului.

Fie ca vedem in Unirea de la 1918 concluzia fireasca a unui proiect national romanesc, fie ca o consideram un act produs de o conjunctura favorabila, importanta sa pentru evolutia ulterioara a Romaniei este deosebita. Romania Mare, produsul direct al anului 1918, ne ofera niste coordonate cu totul diferite de ale realitatilor de pana la 1914. Prin unirea cu celelalte provincii, teritoriul Romaniei s-a marit substantial, iar sub aspect demografic transformarea a fost la fel de pronuntata. Astfel, in vreme ce recensamantul general al populatiei din 19 decembrie 1912 consemna 7.248.061 de locuitori, cel din anul 1930, singurul realizat in perioada interbelica, indica pentru Romania Mare o populatie de 18.052.896 locuitori.

Daca 1918 constituie finalul unui proces de transformari teritoriale faste pentru romani, tot el ofera si inceputul unor provocari fara precedent pentru statul nou-format. Integrarea deplina si fara discrepante a noilor provincii, politica fata de minoritatile etnice intrate in numar insemnat in componenta demografica a tarii, precum si necesitatea unor mari reforme conforme cu spiritul timpului (agrara, electorala) aveau sa constituie provocari carora clasa politica interbelica nu a reusit intotdeauna sa le gaseasca raspunsuri potrivite.

Text de Valentin Sandulescu, istoric