Din era beduina in cea a petrodolarilor

Petrolul lui William Shakespear

E limpede ca orasul a fost ridicat deasupra si impotriva desertului. Lasata in voia ei, pustia ar fi acoperit cu dune 90% din suprafata capitalei, crutand doar vechiul port pescaresc si bazarul din preajma sa. Totul a fost supus socului schimbarilor dupa Razboiul Arabo-Israelian din 1973 si dupa explozia pretului hidrocarburilor. Fireste ca semnele destinului se aratasera mai demult, din jurul anului 1939, cand ofiterul britanic William Shakespear l-a convins pe regele Saud al Arabiei ca sub nisipurile sale se ascunde adevaratul aur al lumii moderne. In acelasi an, sondele au dat si de petrolul Qatarului, emirat acoperind peninsula de 11.400 km, ram de nisip aparent firav pe directia sud-vest nord-est atasat masei enorme a Arabiei Saudite. Astazi, insa, nu atat petrolul, cat gazul metan, unul foarte pur, face bogatia de cca 30.000 de dolari pe cap de locuitor a micului emirat. Acest gaz, in stare a incalzi Statele Unite si Europa pret de vreo 60 de ani, e lichefiat, incarcat pe vapoare si expediat spre cele patru zari.
Lovitura lui Hamad

Noul emir nu a lasat sa se pronunte prea multe condamnari. In 1996, a infiintat, cu un capital de 140 de milioane de dolari, postul de televiziune Al-Jazeera (Pamantul). Conditia editoriala este sa nu se difuzeze stiri despre Qatar, ci despre restul lumii care, slava Domnului, in acest caz, este cat… intreaga lume. Dupa Al-Jazeera, nimic nu mai e ca inainte: se difuzeaza dezbateri pro si contra despre islamul traditional si Legea Sharia, despre tortura, sclavie, poligamie, reforme religioase, conditia femeii musulmane, se transmit in premiera mesajele lui Osama bin Laden sau imagini inedite cu ostatici rapiti.
Dromaderi, capre, beduini

Printre dune, mai cu seama in anii ploiosi precum 2005, se itesc ierburi si arbusti solitari, ca o metafora a tenacitatii vietii. Se vorbeste si de o floare a dunelor, cu multe petale, aparitie asteptata in anii mai jilavi – o floare greu de descris, frumoasa, unica, violeta ca o legenda. La aceste dune, la aceste tufisuri, la florile desertului mai mult sau mai putin reale, la mangrove, la capre, oi, dromaderi si barci pescaresti se reducea peisajul Qatarului inainte de 1973. Li se adaugasera totusi, ce-i drept, cateva exploatari de petrol si gaze, dar oamenii locului au fost, de cand lumea, strabatatori ai desertului si ai apelor.

Beduinii bateau pustia spre inima Arabiei, iar de acolo, spre Marea Rosie. Duceau cu ei corturile din piele de capra cu firele ei de par cu tot. Femeile erau cele care lucrau aceste corturi, taind fasii lungi si inguste si cosandu-le laolalta. Astfel, la popasuri, cortul era mai usor de descusut si de dres la loc odata cu o noua purcedere la drum. Casele si le durau sedentarii din caramizi nearse, acoperindu-le cu tulpini de mangrove, singurele plante in stare a creste in apa de mare. Cum aceste tulpini nu ating lungimi mai mari de 2,5 m, nici incaperile caselor nu masurau mai mult. Nu toate casele aveau insa acoperisul plat. Ca mai peste tot in Orient, unele se prelungeau in vazduh prin turnuri de vant – niste turle din lemn cu o savanta dozare si distribuire a unor ambrazuri capabile sa atraga curentii de aer spre a ventila interioarele sub soarele necrutator al verilor.

Impietrirea navigatiei
Si astazi, in nord-estul peninsulei, pot fi intalnite, sculptate in calcar, profilurile unor ambarcatiuni numite de localnici dauh si intoarse cu gura in jos, ca pentru a ancora in piatra navigatia si a-i retine pe oameni la tarm, fiindca scufundatorii porneau in larg pentru saptamani, poate luni de zile. Erau in general barbati marunti si supli, la gat cu o nelipsita punga de piele pentru adunatul scoicilor. La coborirea in adancuri, narile le erau prinse cu un cleste de lemn, ca sa nu fie tentati sa respire inainte de soroc.

Pe puntea vasului, desfaceau cochiliile cu o lama tot din lemn, spre a nu rani scoica, iar daca o gaseau sterila, o aruncau la loc in apa, in speranta unei viitoare productii perlifere. Munca se vadea deosebit de grea si de riscanta, solutie de vietuire pentru saracii care adesea imprumutau bani de la stapan sau de la capitanul flotilei de dauh-uri in contul perlelor pe care visau sa le aduca la lumina. Cei mai multi ajungeau sa-si piarda auzul, fara sa poata scapa insa de un vajait continuu in urechi, din cauza presiunii apei asupra timpanelor.
Culorile peninsulei

Nu li se vad decat ochii si palmele. Drept care, pe dosul acestora, deseneaza cu hena, un extract vegetal brun-roscat, fel de fel de ornamente care, pe suprafete atat de mici si atat de solicitate, joaca rolul celor mai pretentioase machiaje. Aceasta vestimentatie este expresia versiunii wahhabite a islamului practicat in Qatar, care insa, in pofida asteptarilor, nu atinge accente severe. Faptul explica reusita convietuire a traditiei cu elanul economic avangardist.

Forta energetica a acestui fenomen o reprezinta sotia emirului, principesa Moza al-Misnad. A intemeiat la Doha un oras educational, cu reprezentante ale unor mari universitati americane si europene, a construit aici laboratoare, centre de cercetare si de pregatire a femeilor, de smulgere profesionala a lor din inertiile trecutului. De toate aceste programe se ocupa Fundatia Qatar, condusa de principesa si avandu-l ca adjunct si ca raza laser pe Saif al-Hajari. „Acceptam noul, asimilam orice revolutie, cu conditia ca oamenii care vin aici sa ne respecte“, spune el, gandindu-se la multe.

Beduinul lui Saint-Ex
Nu numai densitatea programului organizat de Cristina Stuparu si stilul ei de ucenic vrajitor turat la maximum lasa impresia unei inalte viteze de croaziera a micului Qatar prin Univers… Tehnologia celei mai recente clipe domina pretutindeni. Totusi, alaturarea de lumi, una apusa si alta care tocmai o inghite pe prima, se impune de asemenea. Este ca in acea poveste adevarata a lui Saint-Exupery al carui avion aterizeaza fortat in vestul Saharei. Singur la bord, pilotul coboara si mestereste la aparat. Un beduin se da si el jos de pe camila sa si prinde a admira masinaria. „Vezi, ii spune Saint-Ex incantat, cu pasarea asta de fier eu strabat in doua ore drumul pe care tu il faci intr-o luna!“ „Bine, raspunde arabul, dar in restul timpului… ce faci?…“

Foto: Red Dot, Photoland