Scoli, Maestri si Discipoli

Amintiri despre scoala romaneasca
„Alta scoala nu era atunci decat a manastirilor si bisericilor. (…) Pentru citire si pentru cantare deci, pentru invatarea limbii slavone, care era limba bisericeasca, au fost cele dintai scoli ale noastre.
Ce se invata din ele se stie din marturii mult mai tarzii, dar care se potrivesc foarte bine si pentru anii 1300 si 1400……erau (…) si alte scoli, pentru slavona si caligrafie, din care ieseau scriitorii domnesti. Astfel de scoli nu erau insa deschise oricui si nu aveau decat un ucenic, doi: erau insesi locuintele caligrafilor curtii si dascalilor de slavoneste.(…) Boierii nu stiau carte, ei nu scriau, nu citeau, nu intelegeau limba bisericii si a statului. Domnii erau de cele mai multe ori tot asa de inaintati. Carturarul era cine trebuia sa stie carte pentru a trai: popa, dascalul, logofatul. (…) Asa a fost pana pe la anul 1550.

Cea dintai scoala inalta in tarile noastre s-a intemeiat in Iasi, pe vremea lui Vasile Lupu (secolul al XVII-lea, n.r.). (…) Dascalii nostri venira de la scoala din Kiev. (…) Ei trebuiau sa dea domniei carturarii de cari era nevoie, cunoscatori de slavoneste si greceste. (…) In Tara Romaneasca, o scoala de acest fel a fost asezata de Serban Cantacuzino in biserica Sf. Sava (sfarsitul sec. al XVII-lea, n.r.). In a doua jumatate a veacului al XVIII-lea, in sfarsit, incep a se intemeia scoli si prin celelalte orase ale principatelor. Numarul lor creste necontenit; Alexandru Ipsilanti, domn muntean, ia masuri ca orice oras mai insemnat sa-si aiba o scoala. In program se prevad lectii de limbile latina si franceza. Multe din scolile din provincie avea si dascal de greceste. De la o vreme, invatarea stiintelor capata un loc mult mai mare, si prin staruintele mitropolitutului Moldovei Iacob al II-lea intreg invatamantul sufera o schimbare spre modernitate in aceasta tara.

• Agatha Christie, Regina Crimelor și Misterelor. Cea mai bine vândută romanicieră din toate timpurile
• Ingrid Bergman, persecutată pentru relația cu regizorul italian Roberto Rossellini. „Am trecut de la statutul de…

De mult, brasovenii, negustori si mestesugari instariti, aveau o scoala pe langa biserica lor, a Sf. Nicolae din Schei (prima scoala romaneasca, infiintata in 1495, n.r.).Episcopul Petru Pavel Aaron are meritul cel mare ca a deschis in Blaj cele dintai patru scoli romanesti nationale, la jumatatea veacului al XVIII-lea (1754 si urm.); ele se compun dintr-o scoala primara, un colegiu latin si doua seminarii, cele dintai scoli de preotie pe care le aveau romanii. Dupa ele se indreptara toate celelalte, care rasarira mai mult in veacul al XIX-lea pe acest pamant ardelean.“
Nicolae Iorga, Istoria romanilor in chipuri si icoane
De la instruirea empirica, la stiinta educatiei
Pe masura ce societatea devenea mai complexa si comunitatile se mareau, scoala incepea sa capete tot mai multa insemnatate. Faptul de a merge la scoala se transforma intr-o ocupatie in sine, parintii devenind tot mai dispusi sa-si lase copiii sa invete macar sa scrie si sa citeasca; a fi dascal devenea o profesie in adevaratul inteles al cuvantului, cu norme si coduri specifice, iar educatia se transforma ea insasi in obiect de studiu si domeniu de cercetare.

Daca pana atunci reformele in domeniul educatiei se manifestasera doar ca parti ale unor schimbari mai ample, incepand din secolul al XVII-lea are loc o adevarata innoire, prin teoriile educatiei formulate de oameni ca Jan Komensky, un episcop ceh cunoscut sub numele latinizat de Comenius, sau ca britanicul John Locke. Comenius si-a intemeiat teoriile asupra educatiei pe o noua filosofie, denumita pansofie sau cunoastere universala si menita sa aduca intelegerea si pacea in intreaga lume. Pentru el – ca si pentru noi, azi –, era clar ca acest lucru nu se putea realiza decat prin educatie, prin cunoastere. Constient de faptul ca erau multe lucruri de invatat, Comenius s-a aplecat asupra metodelor si a mijloacelor de invatamant – cum sunt numite azi.

I-a sfatuit pe profesori sa acorde importanta cunoasterii lumii prin intermediul simturilor, mai degraba decat prin memorarea unor lucruri neintelese de copii. A scris el insusi carti destinate a-i ajuta pe scolari sa invete lucruri dificile – de pilda latina. Una dintre lucrarile lui, Orbis Sensualium Pictus (Lumea vizibila in imagini – 1658), care dadea numele obiectelor atat in latina, cat si in limba materna a elevului, s-a numarat printre cele dintai carti ilustrate scrise anume pentru copii. Este vremea celor dintai lucrari de psihopedagogie, cum a fost numita disciplina mai tarziu. Filosoful britanic John Locke a lansat teoria conform careia mintea omului este la nastere ca o pagina alba (sau mai degraba ca o tablita goala – tabula rasa –, caci pe vremea aceea elevii scriau mai mult pe tablite decat pe hartie). Pe tabula se inscriu ulterior informatiile pe care le obtinem din lumea inconjuratoare prin intermediul simturilor; incepem cu lucruri simple, pe care le combinam in notiuni mai complexe si astfel dobandim cunoasterea. Locke insista asupra cresterii treptate a cantitatii si gradului de dificultate al cunostintelor predate, ca si asupra combinarii matematicii, istoriei si limbilor straine cu jocuri si cu educatia fizica.

Erau primii pasi catre marile schimbari pe care avea sa le aduca in educatie secolul al XVIII-lea. Educatorii din vremea Iluminismului credeau cu tarie in influenta benefica a invataturii, iar educatia devenea ea insasi un instrument de reforma sociala, viata individului si cea a societatii putandu-se imbunatati mult prin utilizarea ratiunii si a gandirii critice. Conceptia lui Jean-Jacques Rousseau (1712-1778), care propovaduia o educatie bazata pe psihologia proprie copilului, o educatie in care observarea naturii si a societatii trecea inaintea eruditiei livresti, a declansat noi curente de gandire si a stat la baza teoriilor unor mari pedagogi ai secolului urmator, precum Pestalozzi.si a mai facut ceva de mare insemnatate secolul al XVIII-lea: a consacrat importanta stiintei si a tehnicii ca materii de studiu. Intr-o epoca a dezvoltarii fizicii, chimiei, mecanicii in care cateva inventii anuntau deja apropiata Revolutie Industriala, aceste domenii ale cunoasterii deveneau accesibile tuturor si, treptat, ele au depasit ca importanta religia, latina, greaca. scoala urma si ea marile tendinte ale societatii in curs de industrializare.
Pe temeliile secolului al XIX-lea
Organizarea sistemului de invatamant si predarea se fac si astazi pe baza unor principii enuntate de cativa mari pedagogi ai secolului al XIX-lea. De pilda, ideea de a-l invata pe copil notiuni despre lume pornind de la obiecte concrete, pentru a trece apoi la concepte abstracte, pare foarte logica, fireasca si banala acum, dar nu a fost mereu asa. Meritul de a fi impus acest concept i se datoreaza pedagogului elvetian Johann Heinrich Pestalozzi, la randul lui inspirat de Locke si Rousseau. Secole de-a randul, educatia copiilor in primii ani incepea cu memorarea unor lungi pasaje in latina, pe care, neintelegandu-le, acestia le stalceau in toate felurile. Pestalozzi a intemeiat in Elvetia si Germania nu numai scoli pentru copii, ci si cursuri de pregatire pentru profesori. Ideile sale au fost preluate si introduse in intreaga Europa si in tarile celorlalte continente in care influenta Europei s-a facut simtita.

Infiintarea primelor gradinite – forma institutionalizata a educatiei prescolare – i se datoreaza lui Friedrich Froebel, educator german. Cel dintai astfel de asezamant, fondat de Froebel la Blankenburg, in Germania, propunea o programa foarte apropiata de ceea ce se invata si azi la gradinita: cantece, povesti, jocuri, activitati practice. Imigrantii germani au dus cu ei acest concept in Statele Unite ale Americii, unde primele gradinite au fost infiintate inca din a doua jumatate a secolului al XIX-lea.Si, ca semn ca institutia scolii ajunsese la maturitate, secolul XIX este si epoca in care au fost intemeiate, in tarile europene si in multe tari nord si sud-americane, sistemele nationale de educatie. Teoretic, din ce in ce mai multi copii aveau acces la educatie, dar, practic, multi dintre ei erau nevoiti sa lucreze, pentru a castiga bani, inca de la varste fragede. A fost nevoie, asadar, de reforme in domeniile legislatiei muncii si protectiei sociale.

Mai multe tari vest-europene au promulgat legi prin care limitau munca prestata de copii in ateliere si fabrici, astfel incat acestia sa poata merge la scoala. Dar in randul clasei muncitoare si al taranilor domina inca ideea ca un copil de 8-9 ani reprezinta o pereche de brate de munca, mai degraba decat un creier ce trebuia instruit. Procentul de analfabeti era inca mare in randul acestor categorii sociale, fetele fiind intr-o situatie mult mai proasta decat baietii. Erau putini parintii care – asemenea mamei lui Ion Creanga – tineau sa-si vada copiii ajunsi la mai bine si erau dispusi sa plateasca pentru a le asigura instruirea. Mai erau multe lucruri de facut – reforme care au aparut treptat, pe masura ce lumea se schimba, astfel incat cunoasterea ei si adaptarea la ea doar pe baza instinctelor si a traditiei orale nu mai erau posibile. Tot treptat au inceput sa-si faca loc si legile prin care educatia devenea gratuita si apoi cele care o faceau obligatorie. In 1852, statul american Massachusetts a inaintat primele legi care cereau infiintarea unui sistem public de educatie gratuit.

Citeste continuarea in pagina a 3a
De cand exista scoli?
Depinde de ceea ce intelegem prin scoala. O adunare de oameni in mijlocul careia cei mai inzestrati povestitori istoriseau legende si basme sau o claca la care femeile mai in varsta le invatau pe cele tinere mestesugul tesutului erau, intr-un sens, aproape niste scoli, cu o existenta efemera, dar importante, unde se invatau lectii de viata, predate intr-o maniera personala, pe cat de simpla si fireasca, pe atat de eficace. Dar scoala, asa cum o cunoastem noi, scoala ca institutie cu existenta permanenta, a aparut, dupa toate probabilitatile, in Antichitate. O astfel de institutie presupune, daca nu o cladire anume destinata scopului, cel putin niste oameni dedicati acestuia – dascalii –, a caror principala indeletnicire si raspundere este de a-i invata pe altii. In randul multor culturi, preotii feluritelor religii au fost primii profesori. Pe langa temple erau organizate scoli, in care sacerdotii – cei mai invatati oameni din comunitatile respective – le predau invataceilor nu doar precepte religioase, ci si scrierea, cititul, matematica si oarece notiuni stiintifice, la nivelul de cunoastere din vremea aceea.

In urma cu peste 3.000 de ani, preotii Egiptului faraonic ii invatau pe viitori scribi stiinta redactarii si a descifrarii manuscriselor – pe baza complicatului sistem al hieroglifelor –, iar in India antica, tot preotii erau cei care predau gramatica, stiintele, filosofia, alaturi de Vede – cartile sfinte ale religiei hinduse. Invataceii chinezi studiau si ei poezia, filosofia si religia, culturii chineze apartinandu-i, de altfel, cativa mari carturari ale caror opere devenisera materii de studiu obligatorii. Unul dintre acesti invatati, Confucius (secolul al VI-lea i.Hr.), este socotit primul profesor particular. Neputand merge la scoala – statutul sau material si social nu-i ingaduia –, s-a angajat in slujba unui nobil, insotindu-l pe acesta in calatorii si acumuland cunostinte atat de vaste, incat reputatia sa de erudit s-a raspandit in toata China. Urmarea: familiile nobile veneau acum ele la el sa-i incredinteze fiii spre educare.

Printre popoarele Antichitatii, vechii evrei erau renumiti pentru respectul lor fata de carti si invatatura, iar istoricii considera ca traditia educatiei in cultura antica evreiasca a avut o mare influenta asupra societatii occidentale. Obligatia de a citi cartile sfinte si de a le explica si altora implica nu numai autoeducarea, ci si existenta unui sistem de predare, bazat pe studiul Torei si al Talmudului, pe transmiterea unor notiuni juridice, religioase si etice de la parinti la copii, in cadrul unui sistem precis de norme. Iar pentru formele mai avansate de invatare, rabinii realizau predarea la un nivel superior in temple – lacascuri de cult si totodata de studiu. Alaturi de vechea civilizatie ebraica, cultura Greciei antice este considerata una dintre sursele educatiei in civilizatia occidentala. Grecia si-a avut marii ei profesori, care cresteau nenumarate promotii de elevi, invatandu-i pe acestia filosofia, logica, retorica, gramatica, instruindu-i in poezie, proza, matematica si stiintele naturii.

Felurite scoli si curente de gandire s-au succedat in civilizatia greaca antica, lasand urme in istoria ideilor. Astfel, sofistii, care au inceput sa predea la Atena in jurul anului 400 i.Hr., s-au specializat in gramatica, logica si retorica; Socrate, in schimb, incerca sa descopere si sa transmita discipolilor sai principiile universale ale adevarului, binelui si frumosului, stimulandu-i, prin intrebari, sa reflecteze asupra acestor probleme. In anul 387 i.Hr., Platon a intemeiat la Atena celebra sa Academie, prin intermediul careia filosofia platonica, la baza careia statea credinta intr-o suma de adevaruri imuabile, de concepte universale, s-a raspandit in lumea greaca. In Republica, una dintre lucrarile sale, el descrie modelul unei societati perfecte, in care oamenii ar urma sa primeasca o educatie in functie de clasa sociala careia ii apartin si de rolul pe care aceasta clasa urmeaza sa-l joace in societate.

Aristotel, discipol al lui Platon, si-a intemeiat propria scoala in Atena in anul 335 i.Hr. In aceasta scoala, cunoscuta sub numele de Lyceum, maestrul antic al cunoasterii si-a invatat elevii sa descopere legile naturale care guverneaza Universul si sa traiasca in acord cu aceste legi.Daca grecii s-au ocupat mai ales cu studiul filosofiei, romanii Antichitatii au fost, in schimb, mai interesati de chestiunile militare, politice si de stiinta administratiei. La fel ca in Grecia, doar o mica parte din populatie avea acces la educatie. Fetele familiilor instarite erau uneori invatate sa scrie si sa citeasca, dar numai baietii puteau accede la un nivel superior, urmand, dupa scoala primara, una secundara, in care invatau gramatica greaca si latina, iar ulterior fiind indrumati spre invatamantul superior – scolile de retorica si oratorie, care ii pregateau pentru a deveni lideri politici sau inalti functionari in administratie. Familiile romane bogate aveau si profesori particulari, pedagogi, uneori acestia fiind sclavi – oameni invatati, straini, adusi din teritoriile cucerite de romani.

Antichitatea si-a avut si teoreticienii ei in domeniul educatiei: in secolul I d.Hr., Quintilian a lansat „oficial“ teoria conform careia educatia trebuie conceputa in functie de varsta, dinspre copilarie spre maturitate (ceea ce se facea oricum, pe baza bunului-simt), si chiar a proiectat lectii destinate diferitelor categorii de varsta; de asemenea, a recomandat profesorilor sa tina seama de gradul de pregatire si abilitatea fiecarui elev de a invata lucruri noi si sa se straduiasca a face lectiile cat mai atractive si mai interesante, spre a-si stimula elevii sa invete. Evul Mediu a contribuit hotarator la dezvoltarea scolii ca institutie, cel putin in Europa. Rolul principal a revenit bisericii. De multe ori, preotii si calugarii erau cei mai invatati oameni ai unei comunitati, iar una dintre misiunile lor era transmiterea cunostintelor catre ceilalti membri ai comunitatii. scolile de pe langa biserici si manastiri s-au raspandit in toata Europa, asigurand instructia celor care isi puteau permite sa mearga la scoala. Erau vremuri grele. Pentru cei mai multi dintre locuitorii de atunci ai Europei, supravietuirea parea permanent mai importanta decat invatatura; a avea ce manca a doua zi era mai important decat a sti sa scrii si sa citesti, ceea ce ducea in mod fatal la segregare: cei mai saraci aveau nevoie de copiii lor ca brate de munca si nu isi puteau ingadui sa-i trimita la scoala. scoala ramanea, asadar, cel mai adesea, un privilegiu al laicilor instariti. A renunta la cele lumesti, dedicandu-te vietii bisericesti, era uneori un mijloc de a-ti depasi conditia, putand avea astfel acces la invatatura, chiar daca proveneai dintr-o patura umila.

Femeile erau in continuare defavorizate, o exceptie reprezentand-o calugaritele, care beneficiau de apropierea de biserica – sursa invataturii. Manastirile aveau atat scoli, cat si biblioteci si, mai ales, organizau instruirea calugaritelor, astfel incat acestea sa fie in stare sa-si indeplineasca indatoririle religioase. Staretele manastirilor se numarau adesea printre putinele femei invatate, uneori dintre ele desprinzandu-se unele cu adevarat erudite, asa cum a fost Sfanta Hildegarde din Bingen. Dar faptul ca scoala medievala era strans legata de biserica nu inseamna ca educatia n-a suferit influenta unor culturi diferite de cea crestina. Intr-o vreme in care impactul culturii musulmane asupra Europei era foarte intens, carturarii arabi din nordul Africii si din sudul Europei, in special din Spania, au transmis crestinilor noi precepte in matematica, stiintele naturii, medicina, filosofie…Tot lor le datoram, in buna masura, pastrarea si raspandirea intelepciunii anticilor, a operelor unor invatati ai Antichitatii – Aristotel, Euclid, Galen, Ptolemeu – pe care arabii le-au tradus si le-au raspandit in Occident.

In Evul Mediu au aparut si primele universitati – cele mai vechi astfel de institutii de invatamant din Europa datand din secolul al XII-lea. Universitatile au fost produsul gandirii scolastice, curent ce urmarea sa impace conceptia crestina oglindita in Biblie cu intelepciunea mostenita de la filosofii „pagani“ ai Antichitatii. Renasterea, in schimb, a pus accentul pe umanismul laic al anticilor, mai degraba decat pe chestiunile religioase. Aparitia tiparului a dus la o larga raspandire a cartilor, iar pe ici, pe colo, au inceput sa-si faca loc chiar noi teorii asupra educatiei. Dar tot membrii claselor instarite erau cei care beneficiau de educatia clasica, de invatarea literaturii, a mitologiei, a istoriei. Ceilalti erau nevoiti sa se multumeasca doar cu o educatie religioasa rudimentara si cu invatarea deprinderilor necesare traiului de zi cu zi. In rest, analfabetism, obscurantism… ca in timpul Evului Mediu.

Miscarea protestanta din secolul al XVI-lea a avut, din acest punct de vedere, un rol extrem de benefic. In dorinta lor de a-i face pe credinciosi sa citeasca sistematic Biblia – parte importanta a programului lor de reforma religioasa –, conducatorii Reformei au promovat infiintarea a numeroase scoli primare, care ofereau o educatie de baza – scris, citit, aritmetica si religie – pentru copii, in limba proprie a acestora. Spre deosebire de textele in latina invatate pe de rost in scolile catolice, studiul Scripturii in limba materna a elevului deschidea o fereastra spre lumea ideilor: istoria, mitologia crestina puteau deveni, dupa 3-4 ani de scoala, parte din viata fiecaruia. Atat baietii, cat si fetele puteau avea parte de acest nivel minim de educatie. Mai departe, la nivele de scoala mai avansate, mergeau de obicei baietii, abia acum apucandu-se de greaca si latina care faceau inca parte din buna educatie a unui barbat in secolul al XVI-lea.

Citeste continuarea in pagina a 2a