Celtii – primii vanatori de capete din Europa

Celtii

Primele marturii scrise despre existenta lor apar in 517 i.e.n., in lucrarile eruditului grec Hecatus din Milet, cel care vorbeste despre asa numitii keltoi pe care ii localizeaza in apropierea Massiliei (Marsilia de astazi) si chiar mentioneaza un puternic centru al acestora, orasul Nyrex, locatie inca nedescoperita de catre arheologi. Herodot va merge chiar mai departe si va descrie puternice comunitati de keltoi la izvoarele Dunarii si in Iberia, ipoteza plauzibila avand in vedere ca unele dintre cele mai vechi izvoare celtice se regasesc tocmai in aceste zone geografice.

Nici scrierile altor istorici antici nu fac prea multa lumina in ceea ce reprezenta civilizatia celtica. Daca Diodorus Siculus si Strabon considera ca originile acestora se aflau in sudul Frantei, Pliniu cel Batran vorbeste despre Celtiberia, Tara celtilor iberici, localizata in delta raului Guadalquivir in sudul Portugaliei.

De abia in 1825, odata cu descoperirea sitului La Tene din Elvetia, istoricii au putut oferi o posibila teorie cu privire la zonele populate cu precadere de celti. Ideea general acceptata astazi este aceea ca enigmatica civilizatie se regasea, in mare parte, pe teritoriul de astazi al Elvetiei, Austriei, Cehiei, Slovaciei, Ungariei, in estul Frantei, sudul Germaniei si in vestul Romaniei. Ipoteza este sustinuta si de arheologul Douglas Palmer care, in volumul intitulat „Neanderthalienii”, mentioneaza existenta primelor valuri de indo-europeni inca de acum 9000 de ani, precum si dovezi ale prezentei proto-celtilor in centrul Europei continentale si in Insulele Britanice inca de acum 6000 de ani.

Cert este ca, odata cu expasiunea popoarelor de origine germanica, a dacilor si a romanilor, celtii au fost restransi la comunitatile din Insulele Britanice, astfel incat, cel mai tarziu la mijlocul primului mileniu, limbajul celtic disparuse in totalitate din Europa continentala. In prezent, limba celtica se regaseste in cateva dialecte britanice, asa numitele gaelic.
Razboinicii vanatori de capete

Istorici clasici precum Strabon, Titus Livius, Julius Florus sau Pausanius priveau cu dispret modul in care celtii isi purtau bataliile asemanandu-i, in cel mai fericit caz, cu animalele salbatice. Mai mult, Dionisius din Halicarnas, istoricul grec contemporan cu Iulius Cezar, care a trait nu mai putin de 22 de ani in mijlocul elitei intelectuale de la Roma, ii va descrie amanuntit pe adversarii armatelor imperiale, intr-un mod care tradeaza dispretul romanilor fata de barbarii din afara granitelor: „Maniera lor de lupta este asemanatoare, in mare masura, cu cea a salbaticiunilor, bazata pe intamplare si pe furie. In momentul atacului ei isi ridica sabiile si se arunca cu toata greutatea corpului asupra adversarului asemenea unor taietori de lemne, lovind la intamplare ca si cum ar vrea sa despice in bucati tot corpul inamicului, impreuna cu scutul, cu armura protectoare, cu tot..”

Dovezile arheologice din ultimele doua secole arata insa ca descrierea lui Dionisius nu este decat o exagerare. In fond, romanii ajunsi in Britania se vor simti net inferiori in fata carelor de lupta, a coifurilor si scuturilor celtice precum si in fata inventiilor pe care le vor prelua ulterior si pe care si le vor atribui.

Conform istoricilor, stilul de lupta al celtilor era unul care se baza, in mare parte, pe intimidarea inamicului. Daca pana in secolul 4 i.e.n., acestia alegeau sa lupte complet goi, singura diferenta dintre nobili si razboinicii de rand facand-o colanele din aur sau bronz pe care liderii armatelor le purtau la gat, celtii vor inventa, dupa aceasta data, armura alcatuita din inele de fier precum si coifurile solide impodobite cu motive zoomorfe menite sa inspaimante adversarii.

Succesul celtilor pe campul de lupta se baza pe o strategie simpla: aceea de a starni groaza adversarilor si de a-i sili sa se retraga. Infruntarile erau precedate de sunetul infricosator al carnyx-urilor, instrumente muzicale asemanatoare unor tuburi verticale, dotate in varf cu reproduceri ale unor capete de mistret sau de sarpe. Se spune ca sunetul acestora era asemanator zgomotelor emise de salbaticiunile cuprinse de furie. Urma apoi o etalare a strigatelor razboinice si a injuriilor aduse inamicului pentru ca, la un semn, cei mai robusti si mai viteji dintre razboinici sa se arunce asupra armatei adverse. In urma lor, venea gloata dezlantuita a celtilor. Daca o astfel de strategie dadea gres prima oara, luptatorii se retrageau pe pozitiile initiale si, pur si simplu, o luau de la capat.

Ceea ce avea, insa, sa ii oripileze pe romani era practica straveche a celtilor de a colectiona capetele razboinicilor adversi, demni de apreciere. Historia, lucrarea istoricului Diodorus Siculus, descrie detaliat aceasta practica macabra: „Ei reteaza capetele celor invinsi pe campul de lupta si le leaga de gatul cailor sau de centura de la brau. Acasa le imbalsameaza in ulei de cedru si le pastreaza in cufere pentru a le prezenta cu mandrie oaspetilor, spunand ca unul dintre stramosii lor, tatal sau chiar ei insisi au refuzat sume mari de bani pentru ele. Unii dintre ei se lauda chiar ca au refuzat echivalentul in aur al greutatii capului”.

Nu se stie exact momentul in care celtii au inceput sa colectioneze capetele invinsilor. Cert este ca in credintele acestora, sufletul, sau ceea ce numeau ei suflet, salasluia in capul unei persoane. Astfel, pastrarea craniilor razboinicilor demni de respect nu insemna numai o etalare a curajului ci si o practica prin care virtutile invinsului reveneau invingatorului. Celtii mai erau convinsi de faptul ca, expunand capetele adversarilor in curtea casei sau la granitele tarii, acestea vor incepe sa strige in momentul in care inamicii intentionau sa se apropie, alertand pe cei care le detineau. Dovada sta si stravechea legenda celtica in care capul uriasului Bran cel Binecuvantat, protectorul Britaniei in vremuri imemoriale, a fost ingropat pe malul Canalului Manecii pentru a-i proteja pe britoni de orice invazie venita de pe mare.
Comertul cu capete

Cronicile romane pomenesc numele unui celt din zona Rinului (Austria de astazi), pe nume Charietto ale carui actiuni de vanatoare vor ingrozi intreaga populatie de origine germanica. Pornind ca un simplu talhar, lui Charietto i se va refuza inrolarea in armata romana, din motive necunoscute, acesta alegand, in schimb, meseria mult mai profitabila de mercenar.

Celtul opera, in special, noaptea, folosind saculeti cu grane pentru a suprima strigatele victimelor pe care le decapita in somn. Atat de mult ii crescuse reputatia incat ajunsese, in scurt timp, sa coordoneze o intreaga banda de vanatori de capete. Comandatii legiunilor romane, care ii ofereau recompense generoase pentru terifiantele trofee, il vor folosi chiar si in timpul razboaielor cu triburile germanice, atunci cand Charietto se strecura in taberele inamice pentru a taia capetele celor mai de seama razboinici. Se spune ca numarul victimelor sale era de ordinul sutelor sau chiar miilor.

Norocul avea sa il paraseasca in timpul unei confruntari cu Alemanii, trib germanic, cand, neputandu-se retrage a fost ucis cu mai multe lovituri de sulita.
Vestigiile de pe Somme si La Tene

O alta descoperire majora in favoarea istoricilor romani, a survenit intamplator in timpul Primului Razboi Mondial. In timp ce sapau transeele de la Ribemont, pe frontul de la Somme, soldatii francezi descopereau urmele unei batalii care avusese loc in acelasi spatiu in urma cu peste 2200 de ani. Ei aveau sa descopere ramasitele a circa 500 de razboinici, cu varste cuprinse inte 15 si 40 de ani, majoritatea acestora prezentand urme ale unor rani majore, asa cum se intampla in cazul plagilor din timpul razboaielor. Ceea ce i-a socat pe descoperitori era, insa, faptul ca nici unul dintre corpurile celor ingropati aici nu avea craniu, iar urmele de taieturi din zona vertebrelor cervicale demonstrau ca acestea fusesera retezate cu ajutorul cutitelor.

Conform lui Jean-Louis Brunaux, arheologul care a supervizat lucrarile la situl de pe Somme, lupta avusese loc in anul 290 i.e.n. intre doua armate celtice, una apartinand tribului Armoricanilor (trib breton) in timp ce cealalta apartinea tribului Ambienilor (trib belgic). Faptul ca absolut toate cadavrele fusesera decapitate, fie ale celor invinsi, fie ale celor invingatori, arata clar ca razboinicii celti prezentau respectul cuvenit tuturor combatantilor cazuti pe campul de lupta.

Dovezile arheologice ulterioare i-au ajutat pe cercetatori sa isi creeze o imagine a modului in care celtii isi pretuiau strabunii si adversarii demni de respect. Casele acestora erau adevarate temple in care istoria, virtutile si faptele de arme ale celor decedati se regaseau in craniile expuse la vedere. Decapitarea la celti nu era privita absolut deloc ca un act de barbarie ci, mai degraba, ca parte a unei complexe si inca misterioase practici religioase.
FACTS