Nijinski – zeul nebun al dansului (I)

Numele lui Vaslav Nijinski nu rezoneaza puternic in memoria culturala a secolului XXI. Iar aceia carora destinul acestui dansator genial le-a suscitat interesul nu stiu inca aproape nimic despre tumultul vietii sale atinse de nebunie, cu atat mai putin despre trairile interioare frenetice ale acestuia. Asa cum subliniaza Richard Buckle, viata lui Nijinski consta din “10 ani in care a crescut, 10 ani in care a invatat, 10 ani in care a dansat si 30 de ani de eclipsa”.

Vaslav Nijinski este exemplul perfect al unui om cu un talent fabulos, care a devenit un copil-minune, a fost catapultat catre faima, apoi s-a imbolnavit, ca intr-un final sa innebuneasca. Desi nu un geniu in sensul “conventional” al cuvantului, Nijinski si-a uimit contemporanii prin miscarile trupului sau extraordinar: salturile, miscarile si unduirile sale dadeau viata unor personaje si spectacole cum publicul nu mai vazuse pana atunci. A ramas in istoria artei ca fiind cel mai bun dansator al secolului XX si mai ales, creatorul unui nou tip de balet, fiind coregraful unor spectacole care au surprins, au scandalizat si au deturnat evolutia dansului pe scena. Dar mai mult decat atat, asemenea lui Schonberg in muzica, Joyce in literatura si Picasso in pictura, “Nijinski a extins fara indoiala limitele constiintei umane”.

• Test de cultură generală. Cum sunt stabilite cursurile valutare?
• Povestea desprinsă din cărţi a îndrăgitului Petre Ispirescu. Nu a făcut niciun an de şcoală, a…

Nijinski s-a nascut in Kiev, pe 12 martie 1889, intr-o familie de polonezi rusificati. In 1900 s-a alaturat Scolii Imperiale de Balet iar la 18 ani era deja detinatorul rolurilor principale in Teatrul Marynsky. A devenit in scurt timp cunoscut pentru virtuozitatea sa si pentru adancimea si intensitatea cu care isi intruchipa personajele. Putea sa execute miscarea “en pointe”, ceea ce-l evidentia intre dansatorii perioadei iar salturile sale care pareau sa sfideze gravitatia au devenit legendare.

Evenimentul care i-a marcat semnificativ existenta a fost intalnirea cu Serghei Diaghilev, membru al elitei sociale din Sankt Petersburg, bogat patron al artelor si infocat “propovaduitor” al artei vizuale si muzicale rusesti peste hotare. Marturisile lui Nijinski de mai tarziu relateaza intalnirea lor: “Printul Lvov m-a obligat sa-i fiu necredincios cu Diaghilev, deoarece credea ca Diaghilev m-ar putea ajuta. Am facut cunostinta cu Diaghilev prin telefon. L-am urat de la bun inceput”, scrie Nijinski “pentru ca ii cunosteam puterea si stiam ca abuzeaza de ea. Eu eram sarac… castigam 65 de ruble pe luna… nu era indeajuns ca sa ne hranim, eu si mama mea… l-am urat pentru vocea lui, mult prea sigura pe sine dar am pornit in cautarea averii. Si am gasit o avere, pentru ca m-am indragostit intr-o clipa. Tremuram ca o frunza de plop…”

Impreuna cu Diaghilev si compania acestuia de balet, Nijinski a provocat o adevarata furtuna in Paris. Teatrul Chatelet si-a extins zona destinata orchestrei iar scena a fost renovata pentru a intampina decorurile luxuriante. Aristocratii, artistii, intelectualii si snobii vremii asteptau cu sufletul la gura marea premiera din 18 mai 1909. Nijinski si-a facut debutul in spectacolul “Le Pavillion d`Armide”, purtand colanti albi, pantaloni dungati care-i acopereau coapsele, o jacheta din matase brodata, un turban cu pene si un colier stralucitor in jurul gatului. In loc sa intre in scena mergand, asa cum se obisnuia, Nijinski s-a hotarat insa sa faca un salt. “S-a ridicat”, povesteste Tamara Karsavina “a facut o pirueta si-a disparut. Nimeni din public nu l-a vazut cand a ajuns inapoi pe pamant.” Din sala a izbucnit un ropot de aplauze iar orchestra s-a oprit. Intrebat apoi cat de dificil este sa te mentii in aer in timpul unei sarituri Nijinski a raspuns, senin: “Oh, nu nu! Nu e deloc greu. Trebuie doar sa te ridici in aer si sa ramai acolo putin”.

La intoarcerea in Sankt Petersburg in toamna aceluiasi an, Nijinski isi reia locul ini Teatrul Marynsky dar este sanctionat in mai multe randuri pentru intarzieri la repetitii si pentru incapatanarea de a-si face propriul costum din piese diferite. In martie 1910, la implinirea varstei de 21 de ani, Nijinski isi primeste primul diagnostic psihiatric: neuroastenie cerebrospinala. Dupa o vacanta in luna aprilie, Diaghilev semneaza un contract cu Opera din Paris pentru ceea ce avea sa fie un sezon fabulos pentru publicul vremii. In “Seherezada” Nijinski e descris de criticii vremii ca fiind “jumatate pisica, jumatate sarpe, agil, feminin si inspaimantator”.

Nijinski isi danseaza moartea la sfarsitul spectacolului executand miscari de o dificultate inumana, ceea ce-i face pe unii sa se intrebe mai tarziu daca nu cumva presiunile asupra coloanei i-ar fi putut afecta creierul. Au urmat apoi spectacole precum “Carnavalul”, “La spectre de la Rose” si “Narcis” – reprezentatie care il ingrozeste pe Nijinski la gandul ca ar putea cadea inauntrul scenei, ca ar putea fi inghitit realmente, ca in legenda cu acelasi nume. Alexandre Benois a descris modul in care Nijinski isi crea rolurile, explicand metamorfoza completa care avea loc inca de la repetitia finala.

Era ca si cum personajul punea, din lumea sa, stapanire pe Nijinski: “la repetitia finala Vaslav parea sa se trezeasca dintr-un fel de letargie. Incepea sa gandeasca si sa simta iar in clipa cand isi punea costumul, metamorfoza se realiza pe deplin. In aceste momente devenea de obicei nervos si capricios. Incepea sa se preschimbe intr-o alta fiinta, cea pe care o vedea in oglinda. Se reincarna si pasea in noua sa existenta.” Prima experienta drept coregraf a facut din spectacolul “Dupa-amiaza unui faun” subiectul fierbinte al Parisului: absorbit complet in paganismul senzual al spectacolului, Nijinski sugereaza actul sexual si chiar orgasmul, aplecat asupra esarfei unei “nimfe”. Scandalul pe care o astfel de interpretare l-a provocat in 1911 este usor de imaginat; se spune insa ca, intrebat dupa spectacol de ce-a facut acest gest, Nijinski a explicat usor debusolat: “Nu eram eu, era faunul.”

In 1913, la bordul navei Avon, Nijinski e obligat sa calatoreasca singur din cauza groazei pe care Diaghilev o resimte fata de un posibil inec. Acesta este momentul intrarii in scena a Romolei Pulszky, o tanara care il urmarea deja de optsprezece luni, in speranta ca-i va “rasplati” adoratia si dorinta fata de el. Tot ce s-a stiut pana nu demult despre Nijinski si relatia celor doi vine dintr-o carte publicata de aceasta douazeci de ani mai tarziu, in momentul unui mariaj esuat, al unui Nijinski internat la ospiciu si al unei cariere topite in neant.