Pastorul de vise

Nadirul american
Mult dupa ce sclavia a fost abolita in sudul Statelor Unite, discriminarea rasiala a continuat sa functioneze prin intermediul legilor Jim Crow, care instituiau o segregare obligatorie a raselor. Cu toate ca incepusera sa functioneze imediat dupa Razboiul de Secesiune, aceste legi si-au aratat coltii abia dupa incheierea Reconstructiei intreprinse de republicani intre anii 1870 si 1880, in perioada asa-numita Nadir of American Race Relations. Segregarea de jure a durat pana in anii ‘60 ai secolului urmator, in principal datorita influentei considerabile a conservatorilor sudisti.
In 1896, in procesul Plessy vs Ferguson, majoritatea membrilor Curtii Supreme a sustinut in mod deschis infrastructuri „separate, dar egale“ (mai ales in ceea ce privea transportul). Doar judecatorul John Marshall Harlan si-a facut auzita vocea minoritara, intr-o alegatie care sustinea ca „aceasta decizie este o expresie a suprematiei albe.“ Dupa parerea sa, segregatia ar „putea sa incurajeze agresiunile impotriva drepturilor cetatenilor negri, incitarea la ura rasiala si perpetuarea unui sentiment de suspiciune intre rase.“ Cata dreptate a avut – istoria a demonstrat-o cu prisosinta!

In Statele Unite, albii au stat despartiti de afro-americani in mijloacele de transport, in locurile publice si in scoli (ar trebui pomenit faptul ca in constitutia statului Alabama – cumplita ironie a sortii! – inca este stipulata dispozitia potrivit careia „trebuie puse la dispozitia elevilor albi si a celor negri stabilimente de invatamant diferite“) si au avut parte de conditii de angajare discriminatorii. Asta ca sa nu mai vorbim despre toate formele de segregatie de facto care au punctat sfarsitul secolului al XIX-lea si inceputul secolului XX american. Perioada „Nadirului“ a putut sa ia sfarsit datorita luptei de o rara darzenie practica si coerenta teoretica – de la sfarsitul celui de-al doilea Razboi si pana la jumatatea anilor ’60 – a unor militanti de culoare precum Rosa Parks si, mai ales, Martin Luther King.

Pe aripile vantului
Nascut la 15 ianuarie 1929 in Atlanta, Martin Luther King este fiul reverendului Martin Luther King Sr. si al Albertei Williams King. La varsta de 10 ani, canta, alaturi de ceilalti copii ai corului bisericii din Atlanta,
la premiera filmului Pe aripile vantului. Intra la Morehouse College la varsta de 15 ani. Bachelor of Arts in sociologie (la 20 iunie 1948), se inscrie ulterior la Crozer Theological Seminary si obtine licenta in teologie in 1951. In 1955, devine doctor in filosofie al Universitatii din Boston.
In 1953 se casatoreste cu Coretta Scott, impreuna cu care va avea patru copii (Yolanda, Martin Luther King III, Dexter Scott si Bernice), si devine pastor la biserica baptista de pe Dexter Avenue din Montgomery, Alabama. In 1955, atunci cand Rosa Parks, o femeie de culoare, este arestata pentru ca violase legile segregationiste ale orasului refuzand sa cedeze locul unui barbat alb, el incepe prima sa actiune civila
de amploare – boicotarea autobuzelor din Montgomery. Populatia de culoare sustine protestul si organizeaza un sistem de transport paralel cu cel oficial. Campania dureaza 382 de zile si devine atat de tensionata, incat casa lui King este tinta unei bombe incendiare, iar cei care intretin boicotul cad, in numeroase randuri, victime unor agresiuni fizice. Arestat si apoi eliberat, dr. King obtine o hotarare a Curtii Supreme care face istorie: segregatia in autobuze, restaurante, scoli si alte locuri publice este declarata ilegala.

Fara violenta!
La scurta vreme dupa aceasta izbanda, Martin Luther King hotaraste sa adopte, in toate protestele sale viitoare privind lupta pentru libertate, o strategie a nonviolentei. Il ajuta foarte mult, in formularea acestei optiuni, calatoria sa in India si aderarea la principiile filosofiei protestatare a lui Gandhi. In 1957 intemeiaza Southern Christian Leadership Conference (SCLC), al carei presedinte ramane pana in anul mortii.
Anul 1958 il prinde expunandu-si punctul de vedere asupra segregatiei rasiale si asupra spiralei inegalitatii si urii pe care aceasta o genereaza in cartea Stride Toward Freedom; the Montgomery Story: „Oamenii se urasc unii pe altii pentru ca se tem unii de altii. Se tem pentru ca nu se cunosc. Nu se cunosc pentru ca nu pot comunica. Nu pot comunica pentru ca sunt despartiti.“
Dupa ce tipareste volumul The Measure of a Man, o incercare de a infatisa o structura optima a societatii politice, sociale si economice, Martin Luther King este pus sub urmarire de catre FBI, care se teme ca nu cumva comunistii sa incerce sa se infiltreze in miscarea pentru drepturile civile initiate de reverend. Relatarile jurnalistilor si reportajele de televiziune ce descriu privatiunile si umilintele cotidiene indurate
de afro-americanii din sud, precum si violenta cu care segregationistii ii trateaza pe militantii pentru drepturile civile produc un imens val de simpatie in sanul opiniei publice si fac din miscarea condusa de King subiectul politic cel mai important al Americii anilor ‘60.
La Birmingham (oras din Alabama supranumit Bombingham, din cauza numeroaselor atentate rasiale cu bomba), Martin Luther King este arestat, in timpul unei manifestatii nonviolente din 1963. In spatele gratiilor, scrie celebra Letter from Birmingham Jail, un tratat care ii defineste aspiratiile, conduita si formele de lupta impotriva discriminarii. In septembrie acelasi an, un atentat cu bomba, pus la cale
de Ku Klux Klan in biserica baptista din localitate, provoaca moartea a patru fetite de culoare.

Pe 28 august 1963, are loc Marsul spre Washington, unde King rosteste, in fata imensei pajisti de pe Mall inundate de 250.000 de oameni,  discursul I Have a Dream. Miscarea, initial repudiata, din ratiuni tehnice, de presedintele Kennedy (care, de altfel, s-a numarat printre admiratorii constanti ai lui Martin Luther), dar apoi aprobata cu caldura, a creat fagasul pentru instituirea unei legislatii semnificative asupra drepturilor civile si politice (de la dreptul de vot al cetatenilor de culoare, pana la introducerea unei legi care sa interzica discriminarea rasiala in lumea muncii si la adoptarea unor masuri concrete privind protectia activistilor pentru drepturile omului in fata violentelor politistilor). Desigur, acesta a fost doar inceputul unui razboi care inca nu s-a terminat. Dupa multe proteste, progrese certe, manifestari de simpatie si de inalta apreciere (in 1964, i se decerneaza Premiul Nobel pentru Pace), dar si rabufniri simultane de ura (vezi groaznica „Bloody Sunday“ din 7 martie 1965), dr. Martin Luther King continua sa viseze, cu ochii deschisi, spre viitor.
Nu numai spre cel al afro-americanilor, ci si spre al Americii, de al carei razboi impotriva Vietnamului se desolidarizeaza public.

Tine-ma de mana, Doamne!
Ca si JFK, marele sau sustinator, Martin Luther King este ucis in public, pe 3 aprilie 1968, la doar o zi dupa ce rostise la Mason Temple discursul profetic I’ve Been to the Mountaintop, care se incheia asa: „Sunt neinchipuit de fericit asta seara. Nu mi-e frica de nimic. Nu ma mai tem de nici un om. Ochii mei au vazut slava venirii Domnului!“
Ucigasul sau prezumtiv, James Earl Ray, este prins doua luni mai tarziu si condamnat la 99 de ani de temnita. In 1998, Ray moare in inchisoare.
Pe 9 aprilie 1968, presedintele Johnson decreteaza zi de doliu national. La funeralii, Mahalia Jackson interpreteaza cantecul favorit al disparutului, Take My Hand, Precious Lord, iar cel care rosteste discursul funebru este insusi Martin Luther King – e vorba despre inregistrarea unei predici (Drum Major) rostite la Ebenezer Church, cu catava vreme inainte, in care pastorul cerea ca, la inmormantarea sa, sa nu-i fie pomenite titlurile si nici sa nu-i fie aduse onoruri lumesti, ci doar sa se spuna ca, in timpul vietii, a dorit „sa-i hraneasca pe cei flamanzi si sa-i imbrace pe cei goi.“