Despre berserkeri si alte mituri vikinge
Se spune despre berserkeri ca ar
fi fost posedati, ca se aruncau in lupta ignorand orice pericol,
goi sau acoperiti de blanuri, urland asemeni animalelor salbatice,
muscandu-si armele si atacand tot ceea ce la statea in cale. De
multe ori, in frenezia luptei, se intampla ca unii dintre ei sa se
napusteasca asupra unui copac sau asupra unei stanci pe care o
confundau cu dusmanul, sau sa ucida fara discriminare pe adversarii
sau aliatii din jurul lor. Teroarea nascuta din furia lor
incontrolabila (numita berserkergang) avea sa devina
legendara si chiar sa fie asociata, in mod gresit, tuturor
razboinicilor vikingi.
Despre salbaticii berserkeri
Primele mentiuni despre temutii
razboinici nordici apar in creatiile medievale scandinave, asa
numitele saga, opere eroice sau istorice aparute, cu precadere, la
sfarsitul primului mileniu si inceputul celui de al doilea.
Poate cel mai vechi document cunoscut, in care sunt
pomeniti berserkerii, este Haraldskvaedi (Hrafnsmal), poem
istoric viking din secolul IX, scris de catre poetul Thorbiorn
Hornklofi in cinstea primului rege al Norvegiei, Harald
Fairhair. Aici este mentionat grupul luptatorilor de elita
al lui Harald, Ulfheonars – cei acoperiti de blanuri de lup -,
denumire din care se pare ca a derivat si cea de berserker,
insemnand „cel care poarta blanuri de urs”. De altfel, se pare ca
legatura totemica dintre razboinicii nordici si cele doua
salbaticiuni era una extrem de puternica, atata vreme cat, pe
campul de lupta, berserkerii imprumutau ferocitatea si
comportamentul acestora, pana acolo incat erau confundati cu
animalele salbatice.
Un astfel de comportament este descris pe larg si in Ynglinga
saga, opera din secolul al XIII-lea, apartinand poetului
Snorri Sturluson, o veritabila enciclopedie a vechilor regi
nordici. Desi creatia a aparut in 1225, se pare ca aceasta ar avea
radacini mult mai vechi, fiind asociata cu poemul
Ynglingatal, aparut cu 400 de ani mai devreme si care
este, de asemenea, o insiruire a regilor nordici din prima
dinastie, cea de Yngling. Aici, berserkerii sunt asociati zeului
suprem din mitologia scandinava, Odin, si sunt descrisi asemenea
unor fiinte cu puteri supranaturale: „Iata barbatii lui
Odin, inaintand fara armura, muscandu-si scuturile asemenea
cainilor turbati sau lupilor. Sunt puternici ca ursii sau taurii
salbatici, pot omori oameni doar cu suflarea si nici fierul, nici
focul nu ii poate atinge”.
Una dintre cele mai interesante poeme, este cel dedicat
razboinicului-poet, Egil Skallagrimsson. Scris in primii ani ai
secolului al XIII-lea, probabil tot de catre Snorri Sturluson,
poemul ofera o imagine extrem de elaborata asupra unui personaj
care se autointituleaza „ultimul berserker”. De fapt, Egil
este prezentat ca fiind nepotul lui Kveldulf, unul dintre cei mai
temuti ulfheoini sau berserkeri din istoria Scandinaviei, despre
care legendele spun ca avea capacitatea de a se transforma in lup
sau urs, asemenea varcolacilor. Atat Egil cat si tatal
sau, Skalla-Grimm, apar in descrieri ca niste personaje irascibile
si violente, ale caror accese de furie incontrolabila ii aruncau
adeseori in lupta, unul asupra celuilalt.
Comportamentul violent al berserkerilor s-a dovedit prea mult chiar
si pentru societatea vikinga, cea care ii va repudia si ii va sili
sa traiasca in afara comunitatilor. Temutii razboinici nu mai erau
invocati decat cu prilejul razboaielor, acolo unde erau folositi in
grupuri de cate 12, ca trupe de soc care sa creeze brese in
randurile inamicilor sau care sa sustina trupele aliate care dadeau
semne de slabiciune. Ordinul avea sa fie interzis in 1015 de catre
regele Erikr Hakonarson, desi aveau sa treaca inca 100 de ani pana
cand grupurile organizate de berserkeri sa dispara pentru
totdeauna.
Misterele razboinicilor
Nu s-au pastrat informatii despre
modalitatile in care temutii luptatori nordici puteau atinge starea
de berserkergang, furia nestavilita care ii mana in orice lupta,
indiferent de pericole. Se stiu, in schimb, simptomele pe care le
manifestau acestia inainte de batalie si dupa aceasta.
Vechile texte nordice ii descriu ca pe niste hibrizi om-lup
sau om-urs care, in accese de frenezie, isi muscau armele si
scuturile inaintea luptei, se inroseau puternic la fata, urlau
asemenea salbaticiunilor si nu simteau durere, fiind capabili sa
lupte chiar si dupa ce primisera lovituri groaznice. Odata
incheiata batalia, berserkerii iesiti din transa sufereau de
slabiciune, dureri puternice de cap si amnezii partiale. Se
intampla chiar ca unii dintre ei sa nu supravietuiasca unor
asemenea stari, Nici astazi nu exista o explicatie clara asupra
acestor fenomene desi au fost lansate numeroase teorii cu privire
la cauzele care puteau determina un asemenea comportament.
Cea mai cunoscuta ipoteza
este cea a inducerii starii de nebunie prin intermediul drogurilor.
Se stie ca nordicii cunosteau proprietatile ciupercilor
halucinogene, asa cum sunt cele din specia Amanita muscaria, fiind
posibil ca acestea, consumate in amestecuri cu alcool, in cadrul
unor ritualuri sacre, sa poata induce starea de frenezie din timpul
luptelor. Testele efectuate in laboratoarele de medicina
au infirmat insa teoria, demonstrand ca asemenea practici ar fi
dus, mai degraba, la o slabire a organismului si o pierdere
semnificativa a capacitatilor de lupta ale celor implicati.
O alta teorie cunoscuta este cea a autoinducerii starilor de furie
extrema prin practici rituale. De altfel, se pare ca
berserkerii traiau in clanuri separate in care nu puteau
intra decat cei initiati. Majoritatea celor care reuseau
sa acceada in grupul razboincilor deveneau in mod automat adepti
fanatici ai zeului Odin ale carui insusiri la capatau. Probabil ca
de aici a plecat si ideea transformarii acestora in diferite
salbaticiuni, caracteristica pe care numai Odin o avea din intreg
panteonul germanic. O mare parte dintre berserkeri primeau dupa
initiere cognomenul Bjorn sau derivate ale acestuia, care insemnau
„urs”. In Grettirs saga, un alt poem scandinav, este descris un
proces de accedere in clanul berserkerilor, proces in care
tinerilor li se aruncau armele in vizuina unui urs. Acestia
erau obligati sa infrunte si sa ucida animalul din blana caruia
urmau sa isi confectioneze hainele caracteristice
ordinului.
Un exemplu in favoarea autoinducerii starii de nebunie prin
practici rituale il constituie si cartea imparatului bizantin
Constantin al VII-lea, De Ceremoniis aulae Byzantinae (Cartea
ceremoniilor la Curtea Bizantina). Acesta pomeneste despre un
ritual practicat de catre membrii garzii varingiene (garda
imperiala bizantina formata exclusiv din razboinici scandinavi), in
care luptatorii executau dansuri misterioase, imbracati in piei de
animale si purtand masti cu motive zoomorfe.
Disparitia berserkerilor
Nu se stie exact momentul in care
au aparut berserkerii ca parte distincta a armatelor nordice. Se
pare ca o prima forma de manifestare a acestora au descris-o
romanii. Tacitus mentioneaza ca in momentul invadarii
Germaniei de catre trupele imperiale, latinii au fost intampinati
de razboinici impunatori care nu numai ca isi acoperea tot corpul
in culori amenintatoare si blanuri de animale, dar uzau si de o
ferocitate naturala, asa cum numai salbaticiunile pot avea. De
altfel, Roma a renuntat la ideea de a cuceri triburile germanice,
dupa o serie de infrangeri rasunatoare. In schimb, este
cunoscut momentul in care ordinul razboinicilor a fost trecut in
ilegalitate; anul 1015. Motivele pentru care acestia au fost
interzisi sunt incerte, desi este posibil ca o mare influenta sa o
fi avut duelurile clasice vikinge, holmgang, care au fost interzise
in acelasi an.
Se pare ca astfel de infruntari intre razboinicii nordici erau des
intalnite in acea perioada. Ba mai mult, erau guvernate de legi
stricte astfel incat, orice barbat care refuza o provocare era
considerat nu numai un las, dar si un infractor. Regulile erau
destul de simple. Cei doi luptatori luptau in fata martorilor, pe o
insula sau intr-un spatiu special amenajat. Fiecare dintre ei avea
dreptul sa foloseasca trei scuturi. Loviturile erau aplicate pe
rand, una cate una de fiecare parte, pana cand unul dintre
combatanti isi pierdea toate scuturile, moment in care era nevoit
sa respinga loviturile adversarului cu propriile arme. Daca
initial duelurile se incheiau la prima varsare de sange, pentru a
se evita pierderile inutile de vieti, si aveau ca miza trei monede
de argint, se pare ca la sfarsitul primului mileniu, acestea nu se
opreau decat in momentul in care unul dintre combatanti era ucis,
iar celalalt primea drepturi depline asupra familiei si bunurilor
acestuia.
A fost momentul in care berserkerii descoperisera cea mai la
indemana metoda de imbogatire. Cum foarte putini dintre razboinicii
vikingi le puteau face fata, holmgang se transformase intr-o
adevarata afacere pentru luptatorii de elita. Duelurile si
practicile berserkerilor au fost interzise oficial de catre regele
Eirikr Hakonarson, desi ele au continuat sa fie practicate in
secret pana in secolul al XII-lea. O alta lege care
prevedea exilul pentru orice manifestare sau adunare a
berserkerilor a fost Codul Crestin Islandez, cel care vedea in
astfel de practici, ramasite ale ritualurilor pagane si ale
vrajitoriei. De altfel, multi dintre urmasii razboinicilor
nordici aveau sa fie capturati, torturati si ucisi in urma
refuzului lor de a renunta la vechiul cult al lui Odin in favoarea
religiei crestine.
CITESTE
SI: