Lemnul care canta

Misterele viorii Stradivarius

Daca intri in atelierul lui Francesco Bisolotti, sef de breasla al lutierilor cremonezi, mai precis in camera de finisare a instrumentelor, ai senzatia ca ai patruns in laboratorul unei farmacii: flacoane umplute cu rasini, sticle cu rasini, eprubete cu pigmenti, uleiuri si solventi. Culorile merg de la galbenul chihlimbariu la rosul auriu, cald si transparent. Aici chiar nu poti lua numele Domnului Stradivarius in desert: in mijlocul incaperii troneaza statuia sa de bronz. Despre vernisul mitic al lui Antonio, Bisolotti spune: „Desi avea propriile lui secrete, am putut analiza diferitele componente utilizate in acea epoca. Nu stim insa care era ordinea in care le combina, dupa cum nu stim cum realiza stratul de pregatire a lemnului. Stapanirea maiastra a tehnicii vernisului este deosebit de importanta, pentru ca aceasta are nu doar rol estetic si de protectie, ci si rol acustic. Rotunjeste sunetul.“

Facts

De ce suna o vioara Stradivarius altfel decat suratele ei de pe alte meleaguri? Legendele spun ca Maestrul si-ar fi vandut sufletul diavolului, ca ar fi muiat coapsele viorii in sange de pasare Phoenix, ca ar fi adus lemnul de pe cine stie ce exotice meleaguri… Mircea Oprita, un erudit eseist, mergea mai departe: „Se pare ca avem si noi, romanii, un amestec in vechea industrie de instrumente geniale, intrucat au aparut unele dovezi ca lemnul pentru viorile Stradivari si Amati provenea din padurile bucovinene de la Putna. Era lemn taiat si prelucrat dupa un ritual mistic de catre calugarii lutieri ai locului. La prima vedere, totul pare o legenda frumoasa. Numai ca urmele comertului cu lemn de viori bucovinean pot fi urmarite spre Viena si mai departe, spre Cremona. Interesante sunt si rigorile ritualice cu care era ales copacul (Pinus cembra) destinat fetei viorii si perechea sa solitara, un paltin argintiu din care se confectiona spatele instrumentului.“

Dinastie si alchimie

Frumoasa lombarda

Neobositul razboi dintre guelfi (partizanii papilor) si ghibelini (sustina­torii imparatilor germanici) va duce la sangeroase rivalitati cu miza extrapolitica, mai precis de ordin economic si teritorial, intre Comune. Cremona va lua partea imparatului Federico Barbarossa, in razboiul acestuia impotriva orasului Milano, si se va constitui in centru al unei importante seniorii a Lombardiei si Piemontului. In 1266, dupa prabusi­rea ghibelinilor, orasul are de indurat razbunarea guelfilor, iar apoi, din nou, pe cea ghibelinilor reveniti la putere (o tragedie cu un rapait absurd, ale carei ecouri au fost aduse pana la noi si de rimele din Romeo si Julieta).

Rutina nestatorniciei se perpe­tueaza si depaseste granitele vraj­masiei guelfi/ghibelini, abatandu-se ca o datina neagra asupra destinelor oamenilor: orasul trece din mana in mana, de la familia Cavalcabo la neamul Visconti si, pana la urma, ajunge in vistieria Sforza, atunci cand Francesco il primeste ca dota de la Bianca Maria Visconti. Francezii il trec in puterea venetienilor (la 1499, prin Tratatul de la Blois), care il cedeaza spaniolilor, care sunt inlocuiti de austrieci si apoi iar de venetieni. In 1814, Cremona intra in componenta Regatului Italiei.
Cea mai puternica traditie a orasului ramane, dincolo de zumzetul sacaitor al amenintarilor belicoase, muzica. Aici, chiar intre arme, muzele nu au tacut nici o clipa de la 1500 incoace. Aici s-a nascut si a creat Claudio Monteverdi si s-a afirmat Amilcare Ponchielli. Aici a vazut lumina zilei prima vioara, cu 450 de ani in urma. Aici s-au construit cele mai renumite instrumente ale cvartetului de coarde etern: vioara I, vioara a II-a (alto), viola si violoncelul.

Pasi prin cetate

Al servitio de la bona arte

Iata de ce, si acum, lutierul inca mai cauta compromisul perfect intre doua forme de „Stradivarius”, cea din 1703, „vioara cu proportii perfecte”, si cea din 1715, botezata „Il Cremonese”, unul dintre cele mai izbutite exemplare ale perioadei de aur a lui Stradivarius (1644-1737). „Totul e o chestiune de milimetri pe sensul lungimii sau latimii si o problema de zecimi de milimetru in privinta grosimii. Mai mult ce sa va spun?” Konia sustine ca „mana simte totul, natura lemnului, structura, densitatea fibrei.” E o forma de a nu-si livra secretele sau, pur si simplu, explicatia oarecum emotionala a faptului ca meseria de lutier cremonez nu poate fi consemnata pe hartie? Nu stim. Ce stim este faptul ca o vioara semnata de el sau de Morassi valoreaza circa 12.000-15.000 de euro si ca pentru achizitionarea ei vin la Cremona interpreti din toate colturile lumii. Suma este insa, desigur, departe de preturile uriase inregistrate de originalele lui Stradivarius: Lady Tennant, bunaoara, este un exemplar care, in aprilie 2005, a fost vandut cu 1,6 milioane de euro, iar magicul Hammer a atins la Christie’s, in New York, anul trecut, suma de vanzare de 2,7 milioane de euro.