Falsificarea relicvelor. Șarlatanii medievali care vindeau mântuirea într-un flacon

În 1270, un episcop francez a făcut o descoperire șocantă. O mănăstire din dieceza sa pretindea că deține craniul lui Ioan Botezătorul, venerat ca profetul care l-a botezat pe Iisus. Dar exista o problemă: alte trei biserici din Europa prezentau deja aceeași relicvă. Investigațiile au dezvăluit că toate cele patru „cranii” erau oase de animale, ingenios îmbătrânite și împodobite cu bijuterii. Aceasta nu era o anomalie. Până în secolul al XIII-lea, comerțul cu relicve sfinte contrafăcute – oase, haine, chiar și picături din sângele lui Hristos – devenise o industrie paralelă, exploatând credincioșii și punând la încercare autoritatea Bisericii.

Comerțul medieval cu relicve a fost un paradox de pietate și profit. În timp ce bisericile adunau obiecte legate de sfinți și figuri biblice pentru a atrage pelerini și favoruri divine, falsificatorii transformau comerțul sacru într-o afacere profitabilă.

• Muzeul Internațional de Criptozoologie
• Dev Patel, de la Starul din Slumdog Millionaire la Activistul pentru Diversitate

De la așchii din „Adevărata Cruce” (suficiente pentru a construi o corabie, au glumit criticii) până la zeci de prepuțuri care ar fi aparținut pruncului Iisus, proliferarea relicvelor false dezvăluie o latură mai întunecată a spiritualității medievale: o piață în care credința se ciocnea de lăcomie.

Goana după relicve

Pentru creștinii medievali, relicvele erau mai mult decât simbolice – ele erau conducte către divinitate. Teologii învățau că sfinții, deși morți, rămâneau activi în lume prin rămășițele lor fizice. O relicvă putea vindeca bolnavii, proteja orașele sau chiar garanta mântuirea. Atunci când cea de-a patra cruciadă a jefuit Constantinopolul în 1204, cavalerii au scos din altare relicve încrustate cu pietre prețioase și au jefuit aurul. A deține o relicvă însemna a exercita putere spirituală și politică.

Bisericile se întreceau cu înverșunare pentru a obține aceste comori sfinte. Abația Saint-Denis de lângă Paris pretindea că adăpostește coroana de spini a lui Hristos, în timp ce Bazilica San Marco din Veneția se mândrea cu trupul Sfântului Marcu – furat din Alexandria în 828 de comercianți care l-au ascuns într-un butoi cu carne de porc pentru a-i descuraja pe inspectorii musulmani. Relicvele au atras pelerini, iar pelerinii au adus bogăție. Veniturile Catedralei Canterbury s-au triplat după achiziționarea rămășițelor Sfântului Thomas Becket în 1173.

Dar cererea a depășit cu mult oferta. Nu existau prea multe oase, dinți sau șuvițe de păr pentru toate. Escrocii întreprinzători au umplut golul.

Cum i-au exploatat escrocii pe credincioși

Falsificatorii de relicve medievale erau în egală măsură chimiști, povestitori și vânzători. Pentru a crea relicve „autentice”, ei recondiționau rămășițele (oase de animale – adesea păsări de curte – erau trecute drept rămășițe ale martirilor). Un cronicar din secolul al XII-lea glumea spunând că „trupul Sfântului Ștefan trebuie să fi avut 40 de coaste”. De asemenea, falsificatorii scriau povești elaborate, susținând că relicvele au fost descoperite în săpăturile din Țara Sfântă sau recuperate „miraculos” din Constantinopol. Exploatau ambiguitatea – osul degetului unui singur sfânt putea fi împărțit în fragmente, fiecare vândut ca o relicvă „completă”.

Cele mai îndrăznețe escrocherii vizau clerul de rang înalt

În 1492, un călugăr german i-a vândut cardinalului Piccolomini un flacon cu „suflarea lui Hristos”, presupusă a fi capturată de un discipol în timpul ultimei cine. Cardinalul a descoperit mai târziu că era aer obișnuit sigilat în Ierusalim.

Chiar și propriile practici ale Bisericii au alimentat comerțul. Regula lui Augustin permitea călugărilor să vândă relicve pentru a finanța mănăstirile, creând o portiță de scăpare exploatată de falsificatori. Până în anii 1300, vânzătorii ambulanți de relicve acționau precum vânzătorii medievali de ulei de șarpe, călătorind între orașe cu tot felul de cufere în care se aflau obiecte sfinte „autentificate”.

Dilema Bisericii

În timp ce unii clerici au închis ochii, alții au ripostat. Sfântul Augustin (d. 430) a condamnat frauda cu relicve drept „o blasfemie”, iar cel de-al patrulea Consiliu Lateran (1215) a interzis categoric vânzarea de relicve. Cu toate acestea, aplicarea a fost inegală. Mulți episcopi se bazau pe relicve pentru a atrage pelerini, creând stimulente înșelătoare pentru tolerarea falsurilor.

Au apărut scepticii. Reformatorul John Calvin, din secolul al XVI-lea, a luat în derâdere celebrul comerț cu relicve, menționând că Europa avea suficient lemn de la „Crucea adevărată” pentru a umple o navă. Erasmus a scris satire despre preoții care vindeau „pene din aripile îngerului Gabriel”. Totuși, pentru fiecare critic, existau mii de credincioși. Când episcopul de Trier a dezvăluit haina fără cusături a lui Iisus în 1512, peste 100 000 de pelerini au venit în număr mare să o vadă – în ciuda faptului că nu există nicio dovadă a existenței hainei înainte de secolul al XII-lea.

Biserica medievală prefera adesea să nu documenteze public scandalurile legate de relicve false pentru a evita panică sau pierderea încrederii publice, astfel că multe demascări erau rezolvate discret, cu relicva „problematică” retrasă din cult fără tam-tam.

Cea mai bună relatare documentată a unei fraude cu relicve aparține episcopului Hugues de Lincoln (secolul XII), care a demascat o mână falsă a Sf. Ioan, dar acest eveniment a avut loc cu 100 de ani înainte de 1270.

Tehnologia modernă a demascat multe relicve medievale ca fiind falsuri ingenioase. În 2016, datarea cu radiocarbon a dezvăluit că faimosul „Giulgiu din Torino”, despre care se crede că a învelit trupul lui Iisus, a apărut între anii 1260 și 1390 – secole după Crucificare. În mod similar, testele ADN efectuate pe rămășițele Sfântului Nicolae (sursa de inspirație pentru Moș Crăciun) au arătat că oasele din Bari, Italia, se potrivesc cu cele ale unui sirian din secolul al IV-lea, în concordanță cu înregistrările istorice.

Dar nu toate relicvele sunt false. „Vălul Veronicăi” de la Vatican, despre care se spune că poartă chipul lui Hristos, rămâne netestat, în timp ce Biserica Sfântului Mormânt din Ierusalim adăpostește o lespede funerară autentificată în secolul I. Pentru fiecare fraudă, există o relicvă cu o legătură plauzibilă cu antichitatea.

Nebunia relicvelor medievale reflectă luptele moderne cu autenticitatea și credința. La fel cum influencerii de astăzi vând produse de wellness dubioase, escrocii medievali vindeau mântuirea într-un flacon.

Astfel, știind toate acestea, data viitoare când vedeți o relicvă – într-o catedrală sau într-un muzeu – nu va fi greșită deloc întrebarea: este aceasta o punte către sfințenie sau un testament al ingeniozității umane? Răspunsul, adesea, este ambele.

Sursa:

https://www.nationalgeographic.com/history/history-magazine/article/black-market-christian-holy-relics-thrived-middle-ages-europe

Vă mai recomandăm să citiți și:

Cele mai vechi dovezi ale creștinismului la nord de Alpi

Apostolul Sfântul Pavel, autorul unora dintre cele mai vechi scrisori creștine

August Bebel, unul dintre fondatorii Partidului Social Democrat al Muncitorilor. „Creștinismul este dușmanul libertății și al civilizației”

Cum s-a răspândit Creștinismul de-a lungul Romei Antice?