Al-Farabi, lumina rațiunii din Orientul Mijlociu

Abu Nasr Muhammad al-Farabi, cunoscut în Occidentul Latin ca Alpharabius, a fost un filosof islamic timpuriu și teoretician al muzicii, considerat „Părintele neoplatonismului islamic” și „Fondatorul filosofiei politice islamice”.

Deși nu a fost intrinsec un om de știință, lucrările sale încorporează astronomia, matematica, cosmologia și fizica, fiind primul musulman care a prezentat filosofia ca un sistem coerent în lumea islamică, creând un sistem filosofic propriu, considerat a depăși cu mult interesele scolastice ale neoplatonismului său greco-roman și ale precursorilor aristotelici sirieni. Scriitorii de mai târziu l-au numit „al doilea învățător” (Aristotel fiind primul), datorită activității sale ample în domeniul filosofiei și rolului său în integrarea gândirii grecești cu filosofia islamică.

Abu Nasr Al-Farabi s-a născut în jurul anului 872 d.Hr. în Farab (Kazahstanul de astăzi) și a murit în jurul anului 950 d.Hr. în Damasc, Siria, viața lui coincizând cu o perioadă de activitate intelectuală semnificativă în lumea islamică, în care savanții au tradus și au dezvoltat lucrări filosofice grecești antice.

Una dintre cele mai importante realizări ale lui Al-Farabi a fost dezvoltarea unui sistem filosofic cuprinzător care includea elemente din idealismul lui Platon și realismul lui Aristotel. Scrierile lui au pus bazele filosofilor de mai târziu, precum Avicenna (Ibn Sina) și Averroes (Ibn Rushd), modelând atât gândirea islamică, cât și pe cea occidentală.

„Valoarea unui om este măsurată prin ceea ce face cel mai bine”.

În lucrarea sa „Orașul virtuos”, Al-Farabi schițează o societate ideală guvernată de regi-filosofi care posedă înțelepciune și virtute, un concept care a influențat teoriile politice ulterioare privind guvernarea. De asemenea, Al-Farabi a adus contribuții substanțiale la logică prin dezvoltarea ideilor lui Aristotel, comentarii care nu doar că explicau conceptele aristotelice, dar ofereau și o interpretare originală a lor, clasificând și extizând ideile lui Aristotel despre silogism, definiție și clasificarea științelor, ceea ce a dus la o mai bună înțelegere a modului în care funcționează argumentația logică. Pe lângă comentariile sale despre Aristotel, Al-Farabi a dezvoltat propriile teorii logice care au inspirat gândirea ulterioară, una dintre inovațiile majore fiind conceptul de „rațiune” pe care l-a legat de procesul de cunoaștere și de formularea judecăților logice. Farabi considera că rațiunea umană are capacitatea de a descoperi adevăruri universale prin intermediul deducției logice. Mai mult, a introdus ideea că există diferite niveluri ale cunoașterii, iar logica joacă un rol esențial în atingerea acestor niveluri, distingând între cunoașterea senzorială (care derivă din experiența directă) și cunoașterea intelectuală (care provine din raționament).

Cadrul etic al lui Al-Farabi a subliniat importanța virtuții și rolul rațiunii în atingerea fericirii, esențiale pentru dobândirea unei vieți bune. Pentru Al-Farabi, virtutea era definită ca o stare de caracter care permite individului să acționeze conform rațiunii pentru binele propriu și al comunității. Al-Farabi clasifică virtuțile în două mari categorii: virtuțile intelectuale și cele morale, considerând că doar prin cultivarea acestora putem atinge adevărata fericire. Virtuțile intelectuale includ cunoașterea, înțelegerea și judecata corectă, fiind fundamentale pentru dezvoltarea rațiunii umane, în vreme ce virtuțile morale se referă la comportamentele etice, cum ar fi curajul, generozitatea și temperanța, esențiale pentru interacțiunile sociale armonioase.

„Cea mai mare fericire este cea care vine din cunoașterea adevărului.”

În ceea ce privește rațiunea, Al-Farabi mai susține că este instrumentul prin care oamenii pot distinge între bine și rău, adevăr și falsitate, permițându-le să își dezvolte virtuțile necesare pentru a trăi o viață fericită. Oamenii trebuie să folosească rațiunea pentru a evalua situațiile etice și pentru a lua decizii corecte.

În viziunea lui Al-Farabi , fericirea este scopul suprem al existenței umane. Aceasta nu este o stare temporară de plăcere, ci o condiție durabilă care rezultă dintr-o viață virtuoasă trăită conform principiilor raționalității. Cunoașterea nu doar că îmbogățeşte viaţa individului dar îi oferă şi un sens mai profund existenţei sale. Însă fericirea nu poate fi obținută izolat fiind de ceilalți; ea depinde de relațiile interumane sănătoase bazate pe virtute și respect reciproc. Apoi, Al-Farabi integrează dimensiunea spiritualității în conceptul de fericire, sugerând că adevărata împlinire vine din apropierea față de divinitate prin cunoaștere și virtute. Pentru el, Dumnezeu reprezenta un pilon fundamental pe care omul era necesar să se sprijine, fiind în centrul a tot ceea ce exista, în calitate de cunoscător și creator al tuturor lucrurilor. Religia și filozofia, din punctul său de vedere, erau strâns legate, reprezentând doar moduri diferite de a descrie aceeași realitate.

Pe lângă contribuțiile sale în domeniul eticii, Al-Farabi a explorat și teoria muzicii prin tratatul său „Kitab al-Musiqa”, în această lucrare analizând fundamentele matematice ale muzicii și demonstrând cum armonia și proporțiile matematice sunt esențiale pentru crearea sunetelor plăcute. Muzica devine astfel o extensie a rațiunii umane; ea nu doar că oferă plăcere estetică, dar servește și ca un instrument de educație morală. Al-Farabi argumentează că muzica poate influența emoțiile și comportamentul uman, având capacitatea de a educa sufletul spre virtute. Prin urmare, el vede muzica ca pe o formă de artă care poate contribui la dezvoltarea moralității individuale și colective.

„Scopul înțeleptului este să fie ca apa; pentru că apa aduce beneficii tuturor lucrurilor și nu concurează cu ele.”

Surse:

https://plato.stanford.edu/entries/al-farabi/

https://www.britannica.com/biography/al-Farabi

Vă mai recomandăm să citiți și:

Avicenna, medicul și filosoful de seamă al lumii islamice

Locul de veci al lui Platon, marele filosof al Greciei antice, a fost în sfârșit găsit

Meniul Aristotelic: cum să mănânci ca un filosof din Grecia Antică

Filosoful Soren Kierkegaard: „Cea mai mortală boală este disperarea”