Putea rosti replicile lui William Shakespeare la fel de natural ca și cum le-ar fi gândit, spunea despre Laurence Olivier (1907 – 1989), dramaturgul englez Charles Bennett (1899 – 1995), în vreme ce criticul de film Pauline Kael îl considera „cel mai spiritual actor” din istoria filmului.
Olivier, văzut de mulți ca fiind cel mai mare actor anglofon al secolului XX, depășindu-i ca valoare inclusiv pe Marlon Brando și Spencer Tracy, de-a lungul carierei sale a fost nominalizat la zece premii Oscar (9 pentru actorie, 1 pentru regie – Hamlet), primind un Oscar onorific pentru Henry V, în 1947, și un altul în 1979, și un Oscar pentru cel mai bun actor într-un rol principal în 1949, pentru prestația din Hamlet, doar Jack Nicholson, Katharine Hepburn și Meryl Streep având mai multe nominalizări la Oscar decât Laurence.
A fost numit al 14-lea cel mai mare actor de pe lista The 50 Greatest Screen Legends a Institutului American de Film. În cartea „Melting the Stone: A Journey Around My Father”, scrisă de către fiul său Richard Olivier, Richard îl descrie pe Laurence ca fiind mai interesat de muncă decât de copiii săi până în punctul în care „chiar devenea deprimat atunci când nu avea lucra”.
Spectacolul său „Othello” din 1964, scrie IMDb.com, susținut pe scena Teatrul Național a fost aclamat de mulți critici ca fiind „opera unui maestru al teatrului aflat la apogeul meseriei”, cu toate acestea, în mod ironic, în timp ce își juca rolul pe scena de la Old Vic, Olivier a fost afectat pentru prima dată în carieră de trac. „A trebuit să le ceară celorlalți actori, în special lui Robert Stephens, care l-a interpretat pe Iago, să nu-l privească în ochi, pentru a nu fi distras și a-și pierde capacitatea de a spune replicile”. Tracul avea să-l însoțească, de-atunci, de-a lungul jocului actoricesc încă vreo zece ani, dar cu toate acestea, ambiția și pasiunea pentru teatru l-au determinat să continue, neândepărtându-l de pe scenă. În 1974, odată cu ultima sa apariție pe scenă, în rolul lui Trevor Griffiths din„The Party”, Laurence Olivier a reușit să rostească un solilocviu de 20 de minute.
Olivier a fost prima persoană care s-a regizat pe sine, primind și Oscar pentru rolul jucat (Hamlet, 1948).
În 1947 a fost făcut cavaler, în 1970 a primit din nou această distincție, de data aceasta fiind numit Cavaler pe viață (primul actor care s-a bucurat de acest privilegiu), iar în 1981 a primit Ordinul de Merit.
În 1958, scrie IMDb.com citând revista Time, Laurence Olivier a refuzat o ofertă de 250.000 de dolari din partea Hollywood-ului pentru un singur film, preferând să accepte rolul lui Archie Rice în pelicula lui John Osborne „The Entertainer” (1960), în care avea rolul principal scris special pentru el.
Premiile Laurence Olivier, înființate în 1976 sub denumirea de Society of West End Theatre Awards, au fost redenumite în onoarea sa în 1984, cu permisiunea Lordului Olivier, acestea fiind gestionate și finanțate de Society of London Theatre și reprezentând echivalentul britanic al premiului Tony.
A co-fondat National Theatre Company la Old Vic Theatre din Londra, unde a fost primul director artistic din 1963 și până în 1973.
În 1981, Laurence Olivier a fost admis în Ordinul de Merit, fiind primul actor onorat astfel în istoria sa de 79 de ani. Ordinul de Merit recunoaște servicii deosebite în forțele armate, știință, artă, literatură sau pentru promovarea culturii, admiterea în acest ordin fiind un dar personal al suveranului Regatului Unit și al regatelor Commonwealth-ului.
În 1976 a fost inaugurat Teatrul Olivier, cel mai mare teatru din noul complex al Teatrului Național de pe malul sudic al Tamisei, cu Albert Finney jucând în „Tamburlaine The Great” de Christopher Marlowe, în regia lui Peter Hall. Regina a inaugurat oficial Teatrul Național la 25 octombrie în același an.
Laurence Olivier a fost primul actor nominalizat la Oscar pentru interpretare în cinci decenii diferite, din anii 1930 până în anii 1970 inclusiv. A apărut în filme cu toate cele trei soții ale sale: Jill Esmond în „No Funny Business” (1933), Vivien Leigh în „Fire Over England” (1937), „21 Days Together” (1940) și „That Hamilton Woman” (1941) și Joan Plowright în „The Entertainer” (1960), „Uncle Vanya” (1963) și „Three Sisters” (1970).
Laurence Kerr Olivier s-a născut la 22 mai 1907, în Dorking, Surrey, Anglia ca fiu al lui Agnes Louise Crookenden și al lui Gerard Kerr Olivier, un preot anglican renumit. Crescând într-o familie plină de tradiție și credință, Olivier a dezvoltat o apreciere pentru artă la o vârstă fragedă, fiind încurajat de ambii părinți spre activitățile artistice, determinându-l inclusiv să urmeze cariera de actor. A absolvit Central School of Speech and Drama din Londra.
Cariera profesională a lui Olivier a început la sfârșitul anilor 1920, când s-a alăturat diferitelor companii teatrale, iar primele sale roluri au fost în principal în piese shakespeariene, unde a câștigat rapid recunoașterea pentru abilitatea de a rosti replici complexe cu o naturalețe remarcabilă. Până în anii 1930, Olivier devenise unul dintre cei mai importanți actori de teatru britanici, interpretările sale în producții precum „Romeo și Julieta”, „Hamlet” și „Othello” scoțând în evidență nu doar calități vocale deosebite, ci și înțelegerea profundă a motivațiilor personajelor și a profunzimii emoționale. După ce a jucat în filme britanice din 1930, a fost angajat pentru scurt timp de RKO Radio Pictures de la Hollywood în 1931, inițial fără să aibă parte de prea mult succes. Ceea ce ar fi putut fi prima sa șansă la Hollywood, în filmul „Queen Christina” (1933) al Metro-Goldwyn-Mayer, a eșuat atunci când vedeta Greta Garbo l-a refuzat pe Olivier ca actor principal în favoarea fostului său iubit John Gilbert.
În 1937 a obținut un triumf semnificativ ca star al unei montări integrale a lui Hamlet, doi ani mai târziu revenind la Hollywood pentru a-l interpreta pe turmentatul Heathcliff în producția lui Samuel Goldwyn, „Wuthering Heights”, de data aceasta publicul de cinema remarcându-l, Olivier devenind un star de cinema internațional, un vis împlinit al lui.
În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Laurence Olivier a servit ca ofițer în Royal Navy Volunteer Reserve (RNVR), ceea ce i-a îmbogățit și mai mult experiențele și perspectivele asupra vieții – elemente care îi vor influența ulterior alegerile actoricești. Tranziția lui Olivier de la scenă la ecran a fost marcată de câteva filme notabile de-a lungul anilor 1940 și 1950. A regizat și a jucat în adaptări ale operelor lui Shakespeare precum „Henric al V-lea” (1944) și „Hamlet” (1948), ambele fiind apreciate de critici, portretul lui Hamlet aducându-i, precum am menționat deja, un Oscar pentru cel mai bun actor. Pe lângă rolurile shakespeariene, Olivier a interpretat multe alte personaje din filme reprezentând diferite genuri – de la eroi romantici, la figuri istorice („Rebecca” ,1940, „Wuthering Heights”, 1939 și „The Entertainer”, 1960).
De-a lungul anilor 1960 și 1970, Olivier a apărut în peste 30 de pelicule, cele mai multe dintre ele fără vreun ecou important, printre cele care s-au remarcat, însă, numărându-se „Sleuth” (1972, pentru care a primit o nominalizare la Oscar pentru cel mai bun actor), „Marathon Man” (1976, nominalizare la Oscar pentru cel mai bun actor în rol secundar), filmele de televiziune „Love Among the Ruins” (1975) și „Cat on a Hot Tin Roof” (1976) și miniseria britanică „Brideshead Revisited” (1981).
În ultimele două decenii de viață, Laurence Olivier a fost chinuit de boală, inclusiv de atacuri aproape fatale de tromboză și cancer de prostată, fragilitatea sa, scrie britannica.com, adăugând o notă emoționantă interpretării mult lăudate în rolul principal din Regele Lear (1983; realizat pentru televiziune), ultimul său rol shakespearian important.
Laurence Olivier a fost căsătorit de trei ori – cu actrițele Jill Esmond, Vivien Leigh și Joan Plowright – din mariajele sale rezultând patru copii.
Marele actor și regizor a încetat din viață la 11 iulie 1989, în urma complicațiilor cauzate de cancerul la stomac care se agravase în ultimele sale luni de viață.
Surse:
https://www.imdb.com/name/nm0000059/bio/?ref_=nm_ov_bio_sm
https://www.britannica.com/biography/Laurence-Olivier