„Nu am avut nicio experiență de sărăcie sau de lipsuri în copilărie, nici una dintre ororile luptei pentru existență. Mai departe veți întâlni descrieri ale copilăriei mele – deocamdată, credeți-mă pe cuvânt!”
New York Times descrie foarte frumos într-un articol momentele de „prenaștere” ale unui geniu al cinematografiei ruse, Sergei Mikhailovich Eisenstein. Era anul 1898, când cei care aveau să îi devină părinți se relaxau ascultând ritmurile de fanfară într-o stațiune de vară din Majorenhof, pe coastă, chiar lângă Riga (capitala Letoniei, azi), pe atunci capitala guvernoratului Livoniei, care făcea parte din Imperiul Rus. Așadar, Iulia Ivanovna Eisenstein era însărcinată în șapte luni cu Sergei, atunci când oaspeții evenimentului de promenadă, turmentați și agitați, au început să se certe ca în western-urile americane, zburându-și pumi și picioare între ei. Cineva chiar a fost ucis. Soțul Iuliei era pregătit să își folosească revolverul în încercarea de a restabili ordinea.
Evenimentul din acea zi a speriat-o atât de mult pe Iulia Ivanovna, încât aproape că a născut prematur. Și chiar dacă a rezistat în acea zi în pântecul mamei sale, Sergei Eisenstein a venit pe lume mai devreme cu trei săptămâni decât ar fi trebuit, la 23 ianuarie 1898, „după ce a absorbit, în pântece, dragostea pentru împușcături și orchestre”.
Câtiva ani mai târziu, atunci când familia a revenit în aceeași stațiune, copilul, întins în pătuțul din apartamentul luxuriant și burghez, a zărit intrând pe geam, precum o fecioară curioasă, o rămură de liliac alb, învăluită în lumina soarelui și accesorizată cu frunze de un verde proaspăt. Era imaginea despre care Eisenstein avea să scrie spre finalul vieții sale că „prima mea impresie din copilărie a fost… un prim plan”.
Casa se afla pe strada Nicolae (acum Valdemara) nr. 6 din Riga, într-o clădire cu patru etaje pe care stă scris „Sergets Eisenstein, artist de film, s-a născut și a trăit aici între 1898-1916”, singura dovadă că acolo s-a născut și a crescut cineastul rus.
„Atunci când mă privesc în intimitate, imaginea care îmi vine cel mai ușor în minte este aceea de … David Copperfield. Delicat, subțire, scund, lipsit de apărare și foarte timid.”
Eisenstein și-a descoperit pasiunea pentru arte destul de timpuriu, deși inițial a studiat ingineria și arhitectura (tatăl său fusese un arhitect proeminent al vremii). Era atras de cărți într-un mod neobișnuit. Erau mai mult decât noua lui lume. După ce i-a vizitat apartamentul în 1930, regizorul și scenaristul Mikhail Romm scria despre Sergei Eisenstein că „erau cărți peste tot. Un perete întreg era plin cu rafturi, iar Eisenstein obișnuia să stea printre cărți, pe cărți, sub cărți”.
Adolescența și-a petrecut-o printre operele lui Alexander Dumas, Jean Racine, Pierre Corneille, Emile Zola și Stéphane Mallarmé (în franceză), Edgar Allan Poe (în engleză) și Leo Tolstoi și Fyodor Dostoievski (în rusă), notându-și „imaginile” pe care le considera importante și care l-au inspirat profund în stilul regizoral abordat mai târziu.
Din copilărie datează și amintirea unui articol pe care-l citise într-un exemplar din Petersburg Gazette a tatălui său, despre un grup de măcelari beți care au dus un ucenic într-o cameră din spatele măcelăriei, l-au dezbrăcat și l-au atârnat de picioare de un cârlig prins în tavan. „Atunci au început să-l jupuiască cu un cârlig dublu, precum acela folosit pentru agățarea cadavrelor. Pielea s-a desprins în bucăți…Și cred că această imagine a dat naștere predilecției mele pentru Sfântul Sebastian… În filmul meu mexican, (…) a murit într-o agonie chinuitoare, după ce a suferit tot felul de torturi, fiind îngropat până la umeri și călcat în picioare sub copitele cailor haciendado”.
De altfel, filmele sale au avut ca sursă de inspirație nu doar paginile de reviste ori de cărți ce trecuseră prin mâinile sale, dar și copertele operelor unor scriitori, cărți pe care le remarca deseori în vitrinele libăriilor.
„O altă copertă de carte care l-a atras a fost una care afișează diverse instrumente de tortură și gâtul unui tânăr, care era dezbrăcat până la brâu, în jurul gâtului fiindu-i strâns un guler de fier. Acestea și alte imagini ale torturii aveau să-și găsească drumul în unele dintre scenariile și filmele sale produse (și neproduse). De fapt, oamenii din filmele mele sunt împușcați cu sutele; muncitorilor de la fermă li se sfărâmă craniile de copite ori sunt îngropați în pământ până la gât (Qué Viva México!); copiii sunt zdrobiți de treptele Odesa (Cuirasatul Potemkin); aruncați de pe acoperișuri (The Strike); sunt predați propriilor părinți care îi ucid (Lunca Bezhin); puși pe ruguri ca să ardă în flăcări (Alexander Nevsky); peste care curge de taur (The Strike) sau cu sânge de scenă (Potemkin); în unele filme taurii sunt otrăviți (The Old and the New); în altele, țarii (Ivan cel Groaznic); un cal împușcat atârnă de un pod înălțat (Octombrie); săgeți care străpung bărbații(…)(Ivan cel Groaznic). Și este deloc o coincidență faptul că nimeni altul decât țarul Ivan Vasilevici cel Groaznic mi-a dominat mintea și a fost eroul meu mulți ani”.
Și tot din anii tinereții sale datează și fascinația pe care o avea față de Revoluții, în special acelea franceze. „Am devorat cu lăcomie carte după carte. Ghilotina mi-a captivat imaginația…Am fost încântat de figuri precum Marat și Robespierre. Auzeam trosnetul puștilor — plutoanele de execuție de la Versailles — și zgomotul tocsinului din Paris. Locuind la Riga, vorbeam mai bine germană decât rusă. Dar în gândurile mele am trăit istoria Franței”.
După ce a absolvit Institutul de Inginerie Civilă din Petrograd, odată cu detronarea țarului în 1917, Sergei Eisenstein a lucrat ca inginer pentru Armata Roșie, trei ani mai târziu alăturându-se Teatrului Proletkult din Moscova ca scenograf și apoi regizor, acolo unde a fost profund influențat de directorul teatrului, Vsevolod Meyerhold, în ceea ce privește teoria sa pe care a numit-o conceptul de biomecanică ori spontaneitate condiționată. Eisenstein a dezvoltat ideile lui Meyerhold, producând propriile efecte în montajul de film. Deși Eisenstein a dorit să realizeze pelicule pentru omul obișnuit, utilizarea intensă a simbolismului și a metaforei în ceea ce el a numit „montajul intelectual” și-a pierdut uneori acel gen de public.
Sergei Eisenstein este cunoscut pentru scurtmetrajele Dnevnik Glumova (1923) și Romance Sentimentale (1930), produs în Franța, ¡Que Viva México! (1932), produs în Mexic, Bezhin Lug (1937) trebuia să fie un film, dar nu a fost niciodată terminat și toate copiile peliculei au fost distruse în cel de-al Doilea Război Mondial, Ivan Groznyy. Skaz vtoroy: Boyarskiy zagovor a fost făcut în anii 40, dar a fost cenzurat și difuzat pentru prima dată în 1958.
Sergei Eisenstein a fost unul dintre fondatorii celei mai vechi școli de film din lume, VGIK din Moscova (deschisă la 1 septembrie 1919) și împreună cu Lev Kuleshov, Vsevolod Pudovkin, Aleksandr Dovzhenko, Mihail Romm, Eduard Tisse și Anatoli Golovnya a elaborat metodele de bază ale formării profesionale, care au produs giganți cunoscuți precum Serghei Parajanov și Andrei Tarkovski, dar și maeștrii mai puțin cunoscuți Mihail Vartanov și Artavazd Peleshian.
În 1929, a vizitat Statele Unite, după ce Douglas Fairbanks și Mary Pickford (figuri emblematice în primii ani ai Hollywood-ului, cunoscuți pentru contribuțiile lor imense la industria filmului ca actori, producători și parteneri de afaceri) îl lăudaseră pe Eisenstein în timpul unei călătorii la Moscova în 1926.
Eisenstein a ajuns la Hollywood și chiar a primit o propunere de contract de la Paramount „pentru a regiza mai multe filme după bunul plac al contractatului”. Însă proiectele propuse de el, adaptări cinematografice ale „Războiului lumilor”, de H.G. Wells, „O tragedie americană”, de Theodore Dreiser, și „Gold” (cunoscut și ca „Sutter’s Gold”), au fost respinse fiind considerate prea puțin comerciale pentru a justifica durata și cheltuielile, astfel că Paramount a anulat contractul, iar apoi, la 18 noiembrie 1930, Departamentul de Stat a anunțat că îi expulzează din țară pe Eisenstein și pe însoțitorii săi pentru că erau comuniști.
În iunie 1947, Sergei Eisenstein a fost numit șef al secției cinematografice a Institutului de Istorie și Artă din cadrul Academiei de Științe a Uniunii Sovietice. A fost votat de Entertainment Weekly drept al 29-lea cel mai mare regizor al tuturor timpurilor, fiind singurul rus inclus pe acea listă.
Primele „lucrări” cinematografice ale lui au fost „Greva” (1925) și „Corabia Potemkin” (1925), însă filmografia lui Eisenstein se mândrește cu câteva pelicule influente care au trecut testul timpului. „Battleship Potemkin” (1925), bazat pe revolta din 1905 de la bordul unui vas de luptă rusesc (considerat unul dintre cele mai bune filme realizate vreodată), „Octombrie: Zece zile care au zguduit lumea” (1928), care prezintă evenimentele Revoluției din octombrie 1917 din Rusia și una dintre ultimele sale lucrări finalizate „Ivan cel Groaznic” (1944-1946), o epopee istorică în două părți care a aprofundat viața celebrului conducător rus.
Serghei Eisenstein, renumitul regizor și teoretician de film sovietic, care a avut contribuții semnificative la dezvoltarea limbajului cinematografic, a murit la doar 50 de ani, la 1 februarie 1948, la Moscova, în urma unui atac de cord. Într-o carieră de 25 de ani, a reușit să finalizeze doar șase filme – și cele mai multe dintre acestea cu revizuiri majore aprobate și sub ochii cenzorilor staliniști. După 1925, viața sa a devenit în primul rând o serie de proiecte nerealizate.
Surse:
https://www.britannica.com/biography/Sergey-Eisenstein
https://www.imdb.com/name/nm0001178/
https://archive.nytimes.com/www.nytimes.com/books/first/b/bergan-eisenstein.html
https://www.imdb.com/list/ls026854740/
Meta și Hollywood testează Inteligența Artificială care în curând ar putea genera filme
Sam Hanna, cineastul amator care a introdus în școli proiecțiile de film