Charles Parker Jr., omul care a schimbat cursul istoriei jazzului. „Nu cânta la saxofon, lasă saxofonul să cânte la tine”
Charles Parker Jr. (1920 – 1955) supranumit „Bird” sau „Yardbird”, a fost un saxofonist american de jazz, lider de trupă și compozitor, o figură influentă și marcantă în dezvoltarea bebop-ului – formă de jazz caracterizată prin tempo-uri rapide, tehnică virtuoasă și armonii avansate – alături de Louis Armstrong și Ornette Coleman.
Charlie Parker Jr. a fost considerat cel mai mare saxofonist de jazz, un geniu al muzicii care a schimbat cursul istoriei jazz-ului și a creat melodii magistrale precum „Billie’s Bounce”, înregistrată în noiembrie 1945 pentru Savoy Records, pentru ca trei ani mai târziu să înregistreze „Barbados”, cu Miles Davis la trompetă, o piesă instrumentală care a ocupat locul 15 în topul R&B al revistei Billboard Magazine în decembrie aceluiași an. În 1979 a fost inclus în Big Band and Jazz Hall of Fame, iar în 1994 în Hall of Famous Missourians.
Charles Christopher Parker Jr. s-a născut la 29 august 1920, dintr-o mamă adolescentă și un tată de 18 ani, într-o suburbie a orașului Kansas City. La 11 ani, mama sa i-a cumpărat un saxofon cu ocazia zilei de naștere, cadou care avea să se transforme puțin mai târziu în chintesența întregii lui existențe. După ce a abandonat școala la 15 ani, Charlie Parker a început să performeze ca muzician pe scena înfloritoare de jazz din Kansas City. Tot în aceeași perioadă, lumea în care se învârtea, mediul destabilizat în care trăise (a fost părăsit de tată când era foarte mic) l-au împins către vicii foarte distructive: alcoolul, drogurile, jocurile de noroc, de altfel, la rândul lor „performeri” pe scena de jazz din același Kansas City. S-a căsătorit la doar 16 (prima din cele patru căsnicii ale lui), cam tot pe atunci s-a alăturat saxofonistului tenor Lester Young și saxofonistul alto din epoca swing Buster Smith (în a cărui formație a cântat în 1937), doi ani mai târziu având să experimenteze, scrie britannica.com, „o descoperire stilistică personală în timpul unei sesiuni de jam session din New York”. Momentul a fost descris chiar de Parker în cartea lansată în 1955, „Hear Me Talkin’ to Ya”: Eram plictisit de schimbările stereotipizate (armonii) atât de comune și am descoperit că, folosind intervalele superioare ale unui acord ca linie melodică și susținându-le cu schimbări legate în mod corespunzător, puteam cânta ceea ce auzeam. Și am prins viață.
Cu fiecare experiență muzicală, Charlie devenea din ce în ce mai sigur pe el, mai degajat, mai complex și mai bun, muzical vorbind. A cântat cu diverse trupe, inclusiv cu cele ale lui Lawrence Keyes și Harlan Leonard, înainte de a se alătura trupei lui Jay McShann în 1940 și de a deveni cunoscut în toată țară cu saxofonul său datorită difuzărilor la radio și a turneului pe care l-a făcut alături de acesta în estul Statelor Unite. În perioada anilor 1940 – 1942, când saxofonul la care cânta era mai faimos decât îi era numele, a început să fie numit „Yardbird”, sau „Bird” – porecla lui din copilărie, dar mai ales să își dezvolte din ce în ce mai mult prietenia cu trompetistul Dizzy Gillespie, cel care a avut o influență majoră asupra stilului abordat de Parker. Odată cu experimentele muzicale, nu doar că s-a dezvoltat și mai mult pe plan artistic, dar au început și dependențele față de droguri și alcool. În vara anului 1946, Parker a cedat pur și simplu prăbușindu-se la pământ, fiind necesară internarea sa într-un spital psihiatric. După șase luni de spitalizare, Charlie Parker a revenit în forță și pregătit pentru noi proiecte. Și-a format propriul cvintet, din care făceau parte trompetistul Miles Davis și bateristul Max Roach, împreună susținând spectacole la New York și plecând în turnee în alte mari orașe din SUA. A cântat la Carnegie Hall (1947), iar un club de noapte de pe Broadway, Birdland, a fost numit după el. De altfel, Birdland devenise cel mai faimos club de jazz din anii 1950.
Cele mai populare înregistrări ale lui Parker au fost realizate în perioada 1949-1950, când Parker aproape pusese frână obiceiurilor perturbatoare de a consuma droguri și de a bea peste măsură, însă adicția și-a spus cuvântul pentru că la începutul anilor 1950 a revenit la ele. A fost internat din nou pentru tratarea unui ulcer avansat, fiind avertizat că va muri dacă nu renunță la băutură, interzicându-i-se, de asemenea, să cânte în cluburile de noapte din New York timp de 15 luni. Mai mult, nu și-a respectat angajamentele, nu și-a plătit muzicienii și, prin urmare, i-au fost anulate multe dintre spectacolele pe care i le aranjaze agenția sa de impresariat. „Chiar și Birdland, unde cânta cu regularitate, l-a concediat în cele din urmă”, scrie britannica.com „Fiica sa de doi ani a murit, cea de-a patra căsătorie s-a destrămat. A încercat de două ori să se sinucidă și a fost internat din nou într-un spital de boli mintale”.
Așadar, anii 1950 i-au rezervat o viață haotică, dar totuși spiritul creativ și pasiunea enormă a lui Parker pentru muzică nu l-au trădat, dându-i încă energie să continue. A renunțat la cvintetul său pentru a cânta alături de o succesiune de mici grupuri de jazz ad-hoc, cu formații latino-americane, dar și cu trupe mari de jazz (inclusiv cu cele ale lui Stan Kenton și Woody Herman) sau cu ansambluri de coarde, Parker a produs piese precum „Confirmation”, „Chi-Chi” și „Bloomdido”, iar „interpretări remarcabile înregistrate în concerte și în cluburi de noapte atestă, de asemenea, creativitatea sa viguroasă în această perioadă dificilă”. Intenționa să își perfecționeze stilul studiind cu compozitorul clasic Edgard Varèse însă, cu puțin înainte să se concretizeze această colaborare, Charlie Parker, maestrul saxofonului, a murit la 12 martie 1955, din cauza complicațiilor cauzate de ciroza hepatică, în timp ce se afla în vizită la prietena sa, baroneasa Nica de Koenigswarter. Parker avea doar 34 de ani.
În 1988, a fost lansat filmul lui Clint Eastwood – „Bird” – cu actorul Forest Whitaker în rolul principal, peliculă ce aprofundează viața zbuciumată a lui Parker, luptele cu dependența și impactul său asupra lumii jazz-ului, începând cu anii copilăriei sale în Kansas City până la ascensiunea pe scena de jazz din New York, relațiile și colaborările cu figuri cheie precum Dizzy Gillespie și Red Rodney, dar și căsătoria lui Charlie Parker cu Chan Parker, una dintre soțiile muzicianului care a contribuit semnificativ la păstrarea memoriei acestuia prin cărțile pe care i le-a dedicat. Filmul lui Eastwood a fost premiat la Cannes pentru cel mai bun actor și la Globurile de Aur, pentru cel mai bun regizor. A obținut, de asemenea, un Oscar pentru cel mai bun sunet.
Surse:
https://www.britannica.com/biography/Charlie-Parker
https://www.udiscovermusic.com/stories/charlie-parker-jazz-history/
https://simplycharly.com/facts/10-things-you-might-not-know-about-charlie-parker
https://www.imdb.com/title/tt0094747/
Vă mai recomandăm să citiți și:
Miles Davis, Picasso al jazz-ului. „Nu vă temeți de greșeli. Nu există așa ceva”