Andrei Tarkovsky, pictorul de lumini și umbre pe ecran. „Fie ca tot ceea ce a fost planificat să devină realitate”

Fie ca tot ceea ce a fost planificat să devină realitate. Lăsați-i să creadă. Și lăsați-i să râdă de pasiunile lor. Pentru că ceea ce ei numesc pasiune, de fapt, nu este vreo energie emoțională, ci doar intersectarea dintre sufletele lor și lumea exterioară. Și cel mai important, lăsați-i să creadă în ei înșiși. Lăsați-i să fie neajutorați la fel ca niște copii, pentru că slăbiciunea este un lucru mare, iar puterea nu înseamnă nimic. La naștere, omul este slab și flexibil. Când moare, devine dur și insensibil. Precum un copac. Atunci când este în creștere, e tandru și flexibil. Dar când se apropie de sfârșit, devine uscat și tare. Duritatea și tăria sunt tovarășii morții. Flexibilitatea și slăbiciunea sunt expresii ale prospețimii ființei. Pentru că ceea ce s-a întărit nu va învinge niciodată.

Andrei Tarkovsky (1932 – 1986), unul dintre titanii cinematografiei ruse, a fost numit de către Ingmar Bergman – la rândul lui considerat unul dintre cei mai mari și mai influenți regizori din toate timpurile – „cel mai mare dintre toți”, un regizor cu un talent real și unic, creator al unor filme profunde și uimitoare din punct de vedere vizual în eforturile sale de a transmite emoții puternice privitorilor.

• Cine este Pablo Larrain, regizorul filmului „Maria”. Fiu de miniștri și strănepot a doi președinți chilieni
• Maria Callas, La Divina. Cum și-a pierdut vocea cea mai mare soprană de operă?

Cunoscut pentru abordarea poetică și filozofică a cinematografiei, Andrei Tarkovsky a creat o serie de opere care continuă să impresioneze. La festivalul de film de la Cannes, a câștigat de trei ori (mai mult decât oricare alt regizor) Premiul Juriului Ecumenic cu producțiile sale Offret (1986), Nostalghia (1983) și Stalker (1979). În 1990, a primit postum Premiul Lenin, una dintre cele mai înalte distincții de stat din Uniunea Sovietică.

Andrei Arsenievici Tarkovski s-a născut la 4 aprilie 1932, în Zavrazhye, Rusia. Crescând într-un mediu extrem de creativ, tatăl său fiind un poet celebru – Arseny Tarkovsky – , Tarkovski a dezvoltat o apreciere profundă pentru arte încă de mic, sensibilitatea poetică și înțelegerea intense a povestiri vizuale având să îi definească mai târziu stilul cinematografic care a mers dincolo de tradițional. Tarkovski a căutat să creeze un limbaj cinematografic care să depășească limitele narațiunii convenționale, urmărind să surprindă esența experiențelor și emoțiilor umane. Filmele sale se caracterizau prin cadre lungi și neîntrerupte, un ritm deliberat care permitea spectatorilor să se cufunde complet în lumea creată de el.

Din filmografia lui Tarkovski fac parte capodopere precum „Solaris” (1972), film bazat pe romanul lui Stanislaw Lem, care a explorat natura conștiinței, a memoriei și a condiției umane. Frumosul și obsedantul „Mirror” (1975), care a împletit trecutul și prezentul, estompând granițele dintre realitate și memorie, „Stalker” (1979), plasat într-o lume post-apocaliptică, filme care au dus privitorul într-o călătorie imersivă și introspectivă.

Regizori precum Ingmar Bergman, Andrei Zvyagintsev și Terrence Malick l-au descris pe Tarkovski ca fiind o influență majoră asupra propriilor lor încercări cinematografice, contribuțiile lui la cinematografie consolidându-i statutul de unul dintre cei mai mari cineaști din toate timpurile.

A studiat araba și a lucrat ca geolog înainte de a urma cursurile Institutului de Stat de Cinematografie (VGIK) din Moscova, unde și-a perfecționat abilitățile, dezvoltându-și stilul cinematografic unic.

De-a lungul carierei sale, Tarkovski s-a confruntat cu opoziția și cenzura autorităților sovietice din cauza naturii introspective și metafizice a filmelor sale, care adesea contestau normele și convențiile realismului socialist. Dar cu toate acestea, operele lui au rezonat cu publicul și criticii internaționali, ceea ce i-a adus recunoaștere și apreciere în Occident.

Unul dintre cele mai renumite filme ale lui Tarkovski este „Copilăria lui Ivan” (1962), un portret poetic și chinuitor al unui băiat prins în mijlocul ororilor celui de-al Doilea Război Mondial. Filmul a câștigat Leul de Aur la Festivalul de Film de la Veneția și i-a adus lui Tarkovski atenția internațională.

Filmele ulterioare ale lui Tarkovski i-au consolidat și mai mult reputația de cineast. „Andrei Rublev” (1966), un film biografic despre pictorul rus de icoane din secolul al XV-lea, a explorat teme legate de spiritualitate, artă și rolul artistului în societate. „Solaris” (1972), așa cum deja am menționat, bazat pe romanul lui Stanislaw Lem, a aprofundat natura conștiinței și a relațiilor umane.

Filmele lui Tarkovski s-au caracterizat prin cadre lungi, imagini atmosferice și un ritm deliberat care permitea contemplarea și reflecția. Andrei Tarkovsky a folosit simbolismul, secvențe onirice și narațiuni bogat stratificate pentru a explora teme profunde precum memoria, timpul, spiritualitatea și condiția umană.

Din cauza presiunilor și cenzurii din partea autorităților sovietice, Andrei Tarkovski a hotărât să părăsească Uniunea Sovietică în 1982 și să-și continue cariera în Europa de Vest. Această decizie a venit ca urmare a frustrărilor sale legate de interferența guvernului în procesul creativ și dificultatea de a realiza filmele așa cum își dorea.

În Europa, Tarkovski a regizat ultimul său film, „Sacrificiul” (1986), o operă cinematografică profund personală care explorează teme precum războiul nuclear, credința și sacrificiul. Filmul prezintă povestea unui intelectual care, confruntat cu amenințarea unui război nuclear iminent, face un pact cu divinitatea pentru a salva lumea. Pelicula a câștigat premii prestigioase, inclusiv Premiul Juriului Ecumenic la Festivalul de Film de la Cannes, devenind capodopera finală a unui mare regizor.

Andrei Tarkovski a încetat din viață la doar 54 de ani, la 29 decembrie 1986, la Paris, în urma unei lupte îndelungate cu cancerul pulmonar.

Andrei Tarkovski a fost căsătorit de două ori și a avut trei copii. Prima soție a fost actrița Irma Raush (cunoscută mai ales pentru rolul Durochka din Andrei Rublev și ca mama lui Ivan în Copilăria lui Ivan), cu care s-a căsătorit în 1957. Împreună au avut un fiu, Arseny Tarkovsky, născut în 1962. Arseny avea să devină un poet remarcabil, călcând pe urmele bunicului său.

După divorțul de Irma Raush, Tarkovsky s-a căsătorit în 1970 cu Larisa Tarkovskaia, actriță și regizor de film, alături de care a lucrat îndeaproape la mai multe dintre filmele sale. Au avut împreună un copil, Andrei Andreievici Tarkovski, născut în 1970.

• Filmul „Andrei Rublev” (1966) a fost unul dintre filmele sale controversate. Din cauza autorităților sovietice care nu au fost de acord cu multe porțiuni din film, Tarkovsky a trebuit să îl editeze de mai multe ori, ceea ce a dus la o mulțime de versiuni ale filmului cu lungimi diferite. În cele din urmă, o versiune trunchiată a peliculei a fost lansată în 1971.
• În 1972, a co-scris și regizat filmul științifico-fantastic „Solaris”, câștigător al „Grand Prix Special du Jury” și nominalizat pentru „Palme d’Or”, la Festivalul de Film de la Cannes.

• În 1974, a finalizat „Mirror”, un film bazat în mare parte pe viața sa și narat chiar de tatăl lui. „Mirror” a fost un alt film care a provocat autoritățile ruse.
• Ultimul lui film în Uniunea Sovietică a fost „Stalker”, peliculă lansată în 1979 și câștigătoare a Premiul juriului ecumenic, în cadrul Festivalului de Film de la Cannes.
• După ce a părăsit țara în 1979, a realizat ultimele sale două filme în străinătate – Nostalghia (1983) și Sacrificiul (1986) care au fost produse în Italia și, respectiv, Suedia. În 1986, a publicat, de asemenea, o carte despre cinematografie și artă intitulată Sculpting in Time, la câteva luni după aceea având să moară de cancer cauzat probabil de locațiile toxice folosite la filmarea producției Stalker.

Surse:

https://www.imdb.com/name/nm0001789/trivia/?ref_=nm_ql_3

https://www.britannica.com/biography/Andrey-Arsenyevich-Tarkovsky

https://www.newyorker.com/magazine/2021/02/15/the-drenching-richness-of-andrei-tarkovsky

Vă mai recomandăm să citiți și:

Halle Berry: „Într-o lume perfectă, cred că aș fi fost pictoriță”

Inteligența Artificială a detectat un semnal neobișnuit în opera unui mare pictor al Renașterii

Bob Ross, pictorul copacilor fericiți. „Cred că sunt un pic ciudat. Îmi place să vorbesc cu animalele și copacii”

René Magritte, pictorul pălăriilor, pipelor și al chipurilor acoperite. „Nu este intenția mea de a crea ceva inteligibil”