Bobbi Gibb, prima femeie care a alergat la Maratonul din Boston
În februarie 1966, tânăra de numai 23 de ani, americanca Bobbi Gibb, și-a verificat nerăbdătoare cutia poștală pentru a vedea dacă a venit scrisoarea pe care o aștepta din partea Boston Athletic Association (Asociația de Atletism din Boston).
Dorea să participe la maraton, astfel că își aștepta confirmarea și numărul de înscriere în concurs. Scrisoarea venise (ce bucurie), numai că răspunsul avea să fie altul decât cel așteptat. Îi fusese respinsă cererea de participare în cadrul competiției, ceea ce a contrariat-o destul de mult. „Acesta este un concurs la care pot participa doar bărbați”, i-a scris directorul asociației, Will Cloney. „Femeile nu au voie să participe și, mai mult, nu sunt pregătite fizic pentru asta”.
Gibb era furioasă și se simțea frustrată. Avea și de ce. Acum mai bine de 50 de ani, oportunitățile oferite femeilor într-o societate erau destul de limitate, dar totuși…de ce și într-o cursă de maraton? Nu era vorba de pregătire fizică. Cel puțin nu în cazul ei. „Aș putea alerga 50 de km fără oprire”, spunea Gibb.
Alerga de când se știa. Copil fiind, alerga prin păduri, pe străzile Bostonului, juca hockey în timpul liceului și alerga zilnic 12 kilometri cu prietenul ei din copilărie doar de dragul de a face mișcare. Așa că, antrenament avea. Era pregătită. Avea condiția fizică necesară. Iar alergatul o făcea să se simtă liberă precum pasărea cerului. „Aveam un sentiment de pace, de împlinire și mai ales de sănătate”. Pentru maratonul din Boston se antrenase timp de doi ani, de când asistase la cursa din 1964. Atunci când alergătorii au trecut pe lângă ea și-a făcut o promisiune: mă voi antrena. Voi mări numărul de km alergați. Voi face asta!
Pregătirile pentru maraton
Astfel că după ce s-a antrenat timp de 700 de zile, s-a căsătorit (între timp), s-a mutat în San Diego și a parcurs, fără oprire, două drumuri a câte 30 de kilometri, se simțea mai mult decât pregătită pentru cursa din Boston, doar că răspunsul primit de la oficialii Asociației de Atletism au cam descumpănit-o. „În acel moment, aș fi putut spune ei bine, asta este, nu alerg și gata. Însă, am gândit și mi-am spus cu totul altceva. Am motive mai multe pentru a participa”. Ceea ce a și făcut, schimbând lumea.
„Oamenii nu realizează cum era în acea perioadă”, spunea Gibb acum câțiva ani. Ca o mică paranteză, Gibb este cercetător în neuroștiință la Universitatea din California, San Diego și, de asemenea, sculptor.
„În acea vreme, era greu pentru o femeie să devină doctor sau avocat, să dezvolte o afacere, să trăiască pe cont propriu. O femeie nu putea obține un împrumut sau un card de credit pe numele ei. Era frustrant. În adolescență, obișnuiam să le văd pe toate aceste femei deposedate de fel și fel de drepturi luând medicamente și bând pentru a mai uita de situația în care se află. Nu puteau fi ele însele. Și acum, pe lângă toate astea, nici măcar nu avem voie să alergăm?”
Participarea la maraton
În aprilie, Gibb a luat autobuzul și după un drum de patru zile a ajuns, în sfârșit, în Winchester, la casa în care copilărise, chiar cu o zi înainte de competiție.
„Le-am dat vestea părinților mei. Tata se enervase, deși de-a lungul timpului obișnuise să fie un sprijin pentru mine și mă încuraja mereu să-mi urmez visurile. Se temea că voi fi agresată și rănită. Dar mama a fost mai înțelegătoare. Făcea parte din categoria acelor femei care trăiau cu limitările impuse de societate. Toată viața ei fusese doar casnică. Soție și mamă. Atât. Prin urmare, a admis faptul că era un pas important pentru mine”. Astfel, sărutându-și fiica pe frunte, femeia și-a condus copilul la linia de start a maratonului, în dimineața zilei de 19 aprilie 1966.
Cu o oră înainte de cursă, toți cei 540 de participanți bărbați au început să se adune în spatele liniei de start, zona fiind baricadată de polițiști. Bobbi Gibb se camuflase. Purta pantalonii scurți ai fratelui ei și un hanorac albastru cu glugă pentru a-și acoperi părul prins în coadă de cal. Se temea că dacă va fi văzută, ar fi fost scoasă din competiție și chiar arestată. Se pitise undeva după niște tufișuri, în apropierea liniei de start.
Protejată de maratoniști
Și cursa a început. Gibb i-a lăsat pe primii alergători să treacă pe lângă ea, după care s-a alăturat, lipindu-se de un grup de participanți. Și nu a trecut mult timp până când cei de lângă ea au remarcat-o, potrivit PodiumRunner.
„Bărbații erau încântați de faptul că alergam cu ei. Erau protectivi și încurajatori. Când le-am spus că mi-e teamă să mă dezbrac de hanorac – asta ar fi însemnat că mă expuneam ca femeie – mi-au spus, stai liniștită, nu îi vom lăsa să te scoată din competiție. E o cursă liberă”.
Publicul era extaziat, încântat, femeile se emoționaseră până la lacrimi, la radio transmiteau deja știrea conform căreia în cursa de maraton masculin aleargă și o femeie. Gibb încă nu ajunsese la destinație. Era însetată, înfometată și cu tălpile însângerate (purta o pereche nouă de pantofi sport pentru alergări, încălțări bărbătești). Cu toate astea, se simțea norocoasă, dar mai ales împlinită că reușise să ajungă până în acel punct.
„Cu 2 mile de parcurs până la final, mergeam literalmente în vârful picioarelor”, își amintește ea. „Dar dacă nu reușesc să termin, le-aș fi dat motiv să-mi spună – vezi? Din cauza asta nu le includem și pe femei în competițiile pe distanțe lungi. Așadar, a trebuit să termin – și să termin bine.”
Finalul cursei
Bobbi Gibb a terminat cursa în prima treime a grupului, într-un timp de 3 ore, 21 de minute și 40 de secunde. Devenise senzația presei, guvernatorul statului Massachusetts, John A. Volpe, a întâmpinat-o chiar la sosire felicitând-o și strângându-i mâna. Reporterii deja le luau interviu părinților ei, presa scrisă japoneză și malaieziană (ai căror alergători se aflau pe podium) i-au dedicat articole ambele în paginile lor. Era vedetă. Dar mai mult, era o eroină. Dovedise perseverență, curaj și, mai ales, depășise niște limite absurde impuse femeilor. Cu acea ocazie, Asociația Alergătorilor din Boston și-a schimbat regulamentul, perimițându-le femeilor să se alăture competițiilor organizate de ei.
Gibb a uimit lumea. „Oamenii nu înțeleg foarte bine acum. Era ceva incredibil ca o femeie să fi alergat în maratonul de la Boston. Ceva neobișnuit, care nu se potrivea stereotipurilor. Femeia gătea și făcea prăjituri, nu alerga la maratoane”.
La scurt timp după această realizare, alte femei i-au călcat pe urme. În cursa de maraton din 1967, ieșise câștigătoare o femeie, iar în cea din 1968, patru femei au ajuns primele. Era începutul unei noi ere în sportul internațional.
Vă mai recomandăm să citiți și:
Valentina Tereșcova, prima femeie care a ajuns în spațiu
Elizabeth Blackwell, prima femeie medic din SUA
Josephine Baker, prima femeie de culoare care va intra în Panteonul francez