Virginia Woolf: scriitoarea chinuită de bipolaritate şi îndrăgostită de o femeie

Textele Virginiei Woolf sunt studiate şi astăzi cu acelaşi zel de către specialişti – fie că vorbim despre cei din domeniul literaturii sau cei din domeniul medical – datorită profunzimii şi misterului de care abundă. Viaţa sa, cu siguranţă, a jucat un rol principal în redactarea acestor lucrări majore ale literaturii universale.

Familia şi începuturile bolii

• „A fi regină este supraestimat”. Regina Iordaniei: „Suntem mai puternici atunci când ascultăm”
• Test de cultură generală. Cine a fost partenerul lui Mozart?

Virginia Woolf s-a născut sub numele de Adelina Virginia Stephen în anul 1882, în Londra, Regatul Unit, într-o familie tipic victoriană. Părinţii săi, Julia Jackson şi Leslie Stephen, se aflau la a doua căsnicie. Mama ei avea trei copii rezultaţi din mariajul precedent, în timp ce tatăl său avea unul singur. Din cea de-a doua căsnicie au rezultat patru copii: Vanessa (1879), Thoby (1880), Virginia (1882) şi Adrian (1883). Familia aceasta numeroasă va compune subiectul operelor sale, printre care se numără şi cunoscuta lucrare Spre Far (orig: To the lighthouse, 1927).

Armonia interioară a Virginiei, alimentată de relaţiile familiale strânse, va fi curmată brusc în 1895, atunci când mama sa moare la vârsta de 49 de ani. Pe atunci Virginia avea doar 13 ani şi se ocupa cu redactarea unui ziar de familie care conţinea ştiri amuzante. Odată cu moartea mamei, această activitate a încetat, marcând primul blocaj literar al viitoarei scriitoare. Doi ani mai târziu, când Virginia avea 15 ani, încetează din viaţă şi sora mai mare a acesteia, Stella Duckworth, la vârsta de 28 de ani.

Câţiva ani mai târziu, în 1904, deci când Virginia avea 22 de ani, îşi pierde şi tatăl. Astfel, anii săi de tinereţe au fost afectaţi de aceste pierderi familiale, care au contribuit la izbucnirea unei căderi nervoase ce avea să înceapă un lung şir de probleme de natură psihică. Eventual, acestea îi vor aduce şi sfârşitul autoarei, care în anul 1941, la vârsta de 59 de ani, se sinucide prin înec, lăsând în urmă o scrisoare de adio pentru soţul său, în care mărturiseşte că simte iar începutul unui episod psihotic căruia nu i-ar mai putea face faţă.

Grupul Bloomsbury

După moartea tatălui din 1904, familia s-a mutat în cartierul Bloomsbury din Londra. Thoby, unul dintre fraţii Virginiei, începe să îşi invite prietenii de la Trinity College acasă în serile de joi, şi să pornească cu aceştia discuţii pe teme controversate, cum ar fi sexualitatea, femeile în artă, drepturile homosexualilor etc. Virginia şi sora sa, Vanessa, participau şi ele activ la aceste discuţii alături de Leonard Woolf (viitorul soţ al Virginiei), John Maynard Keynes (viitorul mare economist), E. M. Forster (scriitor) şi mulţi alţii. Era un mediu fecund pentru creaţie şi lansarea noilor idei, aflate în opoziţie cu rigiditatea societăţii victoriene.

Tulburarea bipolară şi moartea prin înec

Virginia suferea de tulburare bipolară, care se manifesta printr-o combinaţie de episoade maniacale şi depresive. Devenise obsedată de cuvinte, de psihanaliză, de senzaţia că de multe ori cuvintele trădează, fiind incapabile de a exprima complet sentimentele trăite. Considera că etichetele din societate şi regulile de bună purtare nu fac decât să înfrâneze adevărata natură a omului, mascând-o prin expresii superficiale şi prestabilite. Avea şi obsesia înecului, folosind de multe ori sintagme ce duc cu gândul la acesta, de tipul: „mă scufund”, „plutesc pe apă”. La 21 de ani, cu un an înainte de pierderea tatălui, Virginia se inspiră dintr-un eveniment real (o femeie îşi pusese capăt zilelor prin înec) şi scrie un eseu cu acest subiect, punându-se în pielea personajului său. Felul în care dispare Virginia, mulţi ani mai târziu, este identic, ceea ce demonstrează că obsesia sa pentru acest tip de moarte era veche şi întreţinută, cel mai probabil, de boala cu care se lupta.

Tulburarea bipolară pătrunde şi în scrierile sale, caracterizate de etapele specifice bolii (manie-depresie-remisie): feminin-masculin-androgin (aspect destul de prezent în cartea Orlando, al cărei personaj principal este un bărbat devenit femeie devenită androgin), dragoste-ură-ambivalenţă, viaţă-moarte-nemurire etc. În ciuda faptului că boala se face simţită, ea totuşi nu reuşeste să îi controleze viaţa în totalitate. Aşadar Virginia îşi păstrează luciditatea, profitând chiar de senzaţiile oferite de tulburarea sa pentru a crea noi imagini artistice în scrierile sale. Ea însăşi vorbea despre afecţiune ca despre o „boală mistică” pe care doreşte să o păstreze pentru a putea crea în continuare, în timp ce soţul ei, Leonard Woolf, scria despre Virginia în felul următor: „Imaginaţia Virginiei era atât de strâns legată de fanteziile ei – de nebunia ei – încât dacă puneai capăt nebuniei puneai capăt şi creativităţii.”

Relaţia cu Vita Sackville-West

În decembrie 1922, Virginia Woolf întâlneşte o altă scriitoare, şi anume Vita Sackville-West. Cele două femei se întâlnesc succesiv la dineurile londoneze, urmând ca ulterior să înceapă o relaţie de natură amoroasă. Vita era îndrăgostită de geniul Virginiei, în timp ce Virginia iubea să fie adorată şi apreciată de o altă femeie. Leonard Woolf, soţul acesteia din urmă, tolera relaţia extraconjugală a soţiei sale, considerând că o ajută în lupta cu boala. În ce măsură acest lucru a avut loc nu este cunoscut, însă legătura cu Vita a influenţat-o cu siguranţă în scrierea romanului Orlando, descris de către fiul Vitei ca fiind „cea mai lungă şi fermecătoare scrisoare de dragoste din literatură”. De fapt, cele două corespondau destul de des, îşi trimiteau texte romantice, care eventual au culminat şi cu consumarea relaţiei lor fizice. În 1929, marea pasiune dintre cele două se răceşte, transformându-se într-o prietenie durabilă, care a rezistat până la moartea Virginiei, în 1941.

Bustul Virginiei Woolf / Credit foto: Shutterstock     

Surse:

http://virginiawoolfblog.com/virginia-woolf-and-the-bloomsbury-group/

http://www.britannica.com/biography/Virginia-Woolf

http://www.newyorker.com/books/page-turner/unsaid-silence-virginia-woolf

http://www.latimes.com/archives/la-xpm-2002-apr-16-lv-books16-story.html

Kenney, Susan M., and Edwin J. Kenney. „Virginia Woolf and the Art of Madness.” The Massachusetts Review 23, no. 1 (1982): 161-85. www.jstor.org/stable/25089263.

http://time.com/5655270/virginia-woolf-vita-sackville-west-relationship/

http://www.openculture.com/2016/07/the-steamy-love-letters-of-virginia-woolf-and-vita-sackville-west-1925-1929.html