Scriitorul Jo Nesbø: Frica e ceva de care am nevoie ca să mă pot concentra 100% la ce fac

Norvegianul Jo Nesbø a venit în România la începutul lunii mai pentru a-şi lansa cele mai recente romane publicate în ediţii româneşti. Pasionat de căţărare, solist într-o trupă rock şi adulat de pasionaţii de roman poliţist, Nesbø a vorbit despre felul în care dorinţele publicului au influenţat mereu istoria poveştilor spuse, dar şi despre felul în care frica îl face să se concentreze. Din când în când, scriitorul se simţea întrerup de o sonerie de telefon care se auzea în librăria în care discutam şi întreba unde am rămas. După ce îi răspundeam, continua să răspundă exact de unde îşi oprise nu doar ideea ci chiar fraza. Florin Ghioca a surprins în fotografii chiar momentele în care scriitorul cunoscut mai ales pentru romanele sale poliţiste traduse în română la editura Trei dar şi pentru recenta rescriere a intrigii din ”Macbeth” de William Shakespeare publicată la noi de Humanitas îşi lega firul răspunsurilor după întreruperile neaşteptate.

• Larry Clark, figură venerată în explorarea subculturilor tinerilor
• Atletul care a spart bariera de gen: Zdeněk Koubek

Redăm mai jos integral interviul pe care Nesbø l-a acordat agenţiei MEDIAFAX.

Reporter: La ce v-aţi aşteptat venind în România?

Jo Nesbo: Am un prieten care a stat în Bucureşti ca să regizeze un film, aşa că aveam o idee în ceea ce priveşte oraşul. Mi s-a spus că e o combinaţie interesantă de frumuseţe şi urâţenie. Eu găsesc această combinaţie interesantă. Poţi să îţi dai seama că şi Berlinul funcţionează pe aceeaşi formulă. Aici poţi să vezi de ce oraşul s-a numit Micul Paris. Dar poţi să vezi şi cum a fost remodelat peisajul în perioada ceauşistă. Nu e ceva frumos e ceva ce merită să vezi. Am auzit oameni care spun că partea aceea din oraş este urâtă dar nu sunt de acord. Nu e frumoasă, dar este un document special al unui moment special din istorie. Pentru cineva care vine de afară e ceva exotic.

Reporter: Aţi început să publicaţi romane înainte să apară moda romanelor de acţiune nordice. În ce fel v-a afectat creşterea interesului pentru proza comercială scandinavă?

Jo Nesbo: Eu urmăresc fenomenul un pic din afară. La fel mă raportez şi la lumea literară. Scrii cărţi, călătoeşti în ţări străine cu volumele tale şi de câte ori mi se pun întrebări despre romanul noir scandinav nu prea îmi dau seama ce să spun. Eu lucrez în acelaşi fel pentru fiecare carte. Tot ce se schimbă e că au apărut aceste întrebări. Sigur că s-ar putea să fi fost influenţată vânzarea cărţilor şi pentru asta trebuie să mulţumesc unor autori ca Maj Sjöwall, în anii ’70, şi Henning Mankell sau Stieg Larsson şi aşa mai departe. În afara acestui lucru nici măcar nu pot să spun când a început această modă.

Reporter: Ca autor norvegian în ce fel simţiţi că vă individualizaţi în contextul industriei editoriale scandinave?

Jo Nesbo: Aş spune că eu sunt influenţat mai degrabă de romanul poliţist american. Când am început să scriu nu prea citeam cărţi de aventuri. Eram interesat mai mult de clasicii moderni. Citisem Jim Thompson, cărţile unor Lawrence Block şi James Lee Burke. Ei m-au influenţat mai mult decât autorii scandinavi. Cred că am fost marcat mai tare de ”Sin City” de la Frank Miller şi de seria Batman decât de orice alt scriitor din Nordul Europei.

Reporter: Cu toate că zona ficţiunii este foarte dezvoltată în cărţile dumneavoastră, aţi insistat de mai multe ori asupra faptului că recunoaşteţi influenţe din actualitatea politică ajunse în poveste. Cum se întreţes aceste teritorii altfel separate?

Jo Nesbo: Nu sunt un scriitor care să se aşeze la masa de scris pornind de la nişte idei politice pe care să le prezinte. Dar descriu societatea şi atunci devii politic în mod automat. Măcar pentru că alegi despre ce să scrii. Alegerea e politică în sine. Felul în care alegi unele detalii şi ignori alte aspecte este politic. Dacă vrei să fii neutru, poţi la fel de bine să renunţi la scris. Dacă aş povesti cursa pe care am făcut-o cu taxiul de la aeroport până în centrul Bucureştiului n-aş avea cum să nu fiu politic. Chiar simpla descriere a oraşului al felului de oameni pe care îi vezi sunt politice. Nu am o agendă politică dar descrierierile mele şi subiectele pe care le aleg sunt politice.

Reporter: Dacă la început vi se spunea că violenţa din cărţile pe care le scrieţi nu are legătură cu realitatea din Norvegia, unde viaţa de zi cu zi este considerată mai degrabă liniştită, odată cu atentatele teroriste şi şocul social resimţit aţi perceput o schimbare de atitudine din partea publicului faţă de nuanţele întunecate din poveştile pe care le scrieţi?

Jo Nesbo: Motivul care mă face să scriu despre oraşul Oslo în fiecare roman nu e atât faptul că ar fi un oraş periculos, pentru că nu, dar este locul în care trăiesc şi pe care îl cunosc. Ştiu mentalitatea, tot ce le trece oamenilor prin cap şi cunosc locurile. Eu nu scriu despre crime adevărate. Folosesc orice caz pe care îl surprind în scris ca pe o metaforă, ca pe o ocazie de a scrie despre condiţia umană. Se poate spune că în cărţile mele sunt ucise mai multe persoane decât într-un an în Oslo. Dar nu despre asta e vorba. Important e să porneşti de la un caz şi să încerci să vezi ce te poate face să ucizi o persoană, ce fel de relaţie este între tine şi victima ta. Ce am văzut însă este că unele crime înfiorătoare despre care credeam cândva că pot să aibă loc numai în Mexic sau Brazilia, în oraşele americane cu o rată a criminalităţii crescută, se pot întâmpla oriunde, chiar şi în Oslo. Dacă m-aş fi născut şi aş fi crescut în Bucureşti, probabil că Harry Hole ar fi fost bucureştean.

Reporter: Cât de importantă este schimbarea mediului prin intermediul căruia consumăm poveşti de la carte la film?

Jo Nesbo: Cred că nu mai sunt prea multe limite. Am văzut transformarea de la cinema la seriale de televiziune. În ultimii ani, serialele au devenit mai importante decât filmele. Iar sensul influenţelor s-a tot schimbat. Cred că ”The Indian Runner” se numea filmul cu Sean Penn inspirat de o piesă a lui Bruce Springsteen. Sau Angry Birds care a fost un joc, apoi a ajuns film şi abia la final a devenit carte. Cred că se poate spune că e vorba mai ales de poveste. Eu sunt un cititor de carte dar probabil că am văzut mai multe filme decât am citit cărţi. Sunt un fan al oricărui tip de poveste, că e vorba despre roman sau stand-up comedy, pentru mine povestea contează.

Reporter: Cum aţi simţit rezistenţa pe care v-a opus-o o poveste ca Macbeth atunci când aţi încercat să modificaţi elementele poveşti pentru adaptarea după Shakespeare pe care aţi publicat-o în recentul dumneavoastră roman?

Jo Nesbo: Mie mi s-au părut mereu un pic forţate elementele supranaturale din Macbeth, de parcă ar fi trebuit să scoţi un iepure din pălărie ca să funcţioneze. Am citit undeva că regele Iacob I, pentru care a scris Shakespeare piesa, ar fi fost obsedat de vrăjitoare, demoni şi alte lucruri de acest fel. Shakespeare, pe lângă faptul că a fost un geniu, avea şi o anumită inteligenţă comercială. Nu doar că putea să conceapă cele mai interesante personaje, dar era în stare să ofere publicului ceea ce considera el că îşi doresc. Încă se mai discută între specialişti dacă vrăjitoarele erau în prima variantă a textului şi ce rol au ele. Pentru mine nu există poveste perfectă şi tocmai imperfecţiunile te fac de multe ori să reiei lectura şi să revii încercând să îţi dai seama ce se întâmplă. Am crezut că nu am nevoie de ele în poveste dar mi-am dat seama că trebuie să le înlocuieşti cu ceva şi nu am cum să le evit. Cum nu mi-a plăcut elementul supranatural pentru că nu avea treabă cu genul poliţist, am realizat că pot să împrumut din zona realistă aşa cum a fost ea formulată de Dickens.

Reporter: Vorbind despre revelaţiile pe care le are personajul dumneavoastră din „Fiul” aţi povestit că v-aţi daţi seama că are legătură cu propriile frământări faţă de povestea tatălui. Se întâmplă des să realizaţi acest gen de paralelă?

Jo Nesbo: E un fel de tradiţie. Dacă ne gândim doar la Henrik Ibsen, celebrul dramaturg, chiar şi el are ceva din logica poveştii poliţiste, o familie cu o imagine şi cu secrete care schimbă totul. Am vrut să scriu despre ceea ce se întâmplă atunci când tot ceea ce ştiai despre familia ta îşi schimbă sensul. E un motiv pe care îl am şi în ”The Redbreast”, următorul roman din seria Harry Hole care va fi publicat în România şi, aşa cum aţi spus, în ”Fiul”. Dar în multe din cărţile mele m-a interesat relaţia dintre tată şi fiu, dar uneori nici măcar nu mi-am propus acest lucru. De multe ori e mai uşor să te uiţi la cărţile pe care le-ai scris cu 10 ani în urmă şi să descoperi că au ajuns în poveste tot felul de teme şi motive care îţi marcau existenţa personală în acel moment. Nici nu îmi dădeam seama că experienţele personale au intrat în asemenea măsură în poveste.

Reporter: Aţi vrut să fiţi fotbalist profesionist, aţi ajuns romancier şi pasionat de căţărări pe munte şi solist într-o trupă rock, cum se completează aceste lucruri? Nu e complicat să mergeţi în mai multe direcţii în acelaşi timp?

Jo Nesbo: Adevărul e că asta e tot ce fac. Altceva nu mai fac nimic. Cântatul cu trupa completează scrisul. Una e o activitate foarte expusă, în faţa publicului, cealaltă, scrisul, este o treabă introspectivă. Iar căţăraările sunt o activitate care te solicită din punct de vedere fizic şi îţi dă ocazia să nu te mai gândeşti la nimic altceva. Poate şi frica pe care o simţi când te caţeri pe stânci… cel puţin pentru mine, e ceva de care am nevoie ca să mă pot concentra 100% la ce fac şi ca să iau o vacanţă de la tot ce se întâmplă în rest.

Reporter: Revenind la faptul că aţi pornit de la fotbal, este vreo asemănare între pasiunea cu în care suporterii tratează meciurile şi modul în care un cititor de literatură poliţistă resimte povestea pe care o găseşte într-o carte?

Jo Nesbo: Fără îndoială! De aceea şi încerc să evit contactul cu cititorii mei. Îmi dau seama că au anumite dorinţe pentru felul în care ar trebui să continue o poveste sau o serie. Încerc să nu fiu influenţat de cititori pentru că mă interesează să le ofer nu ceea ce îmi spun ei că au impresia că vor, ci ceea ce nici nu ştiau că îşi doresc.

Reporter: În ce fel schimbă călătoriile pe care le faceţi perspectiva asupra scrisului despre Oslo ca oraşul dumneavoastră natal?

Jo Nesbo: Centrul universului meu este Oslo. Acolo am baza. Când călătoresc încerc să privesc oraşul meu de la distanţă. Atunci când merg în alt loc sau descriu un alt oraş, e doar ca să pot descrie o societate diferită de cea norvegiană în care totul pare să fie sigur. Încă de când eram tânăr, de la 17 ani mi-am cheltuit toţi banii ca să călătoresc, ca să văd lumea. Cu cât am călătorit mai mult cu atât am aflat mai multe despre Norvegia, mi-am dat seama că Norvegia este diferită, Norvegia este exotică.

Înainte să devină unul dintre cei mai celebri autori de romane poliţiste, scriitorul norvegian Jo Nesbø (n. 1960) a jucat fotbal în echipa Molde, în Liga întâi a Norvegiei, a fost membru fondator al trupei Di Derre şi analist financiar. Când un editor i-a propus să scrie un volum de memorii despre formaţie, Nesbø i-a înaintat spre publicare manuscrisul primului său roman din seria care îl are drept protagonist pe detectivul Harry Hole: Flaggermusmannen (Liliacul, 1997). Seria a continuat cu zece romane, printre care: ”Kakerlakken/ Cărăbuşii”, în 1998, publicat în română la editura Trei, ”Marekors/ Steaua diavolului”, 2003), ”Snømannen/ Omul de zăpadă”, în 2007, ecranizat în 2017, ”Gjenferd/ Fantoma trecutului”, 2011, ”Politi/ Poliţia, 2013, ”Tørst/ Setea”, 2017). În paralel, Nesbø publică şi alte romane – Hodejegerne (Vânătorii de capete, 2008), ecranizat în 2011, Sønnen (Fiul, 2014), ”Blod på snø/ Sânge pe zăpadă, 2015, în română tot la editura Trei, ”Mere blod/ Sânge în miez de noapte”, 2015 şi ”Macbeth”, în 2018, parte a Proiectului Hogarth Shakespeare, tradus la noi la Humanitas.

Romanele lui au fost traduse în 50 de limbi, s-au vândut în 40 de milioane de exemplare şi au fost recompensate cu numeroase premii in­ter­naţionale, printre care The Riverton Prize, CWA International Dagger Award, The Glass Key Award. În 2008, scriitorul a înfiinţat Fundaţia Harry Hole, pentru combaterea analfabetismului din ţările în curs de dezvoltare.