„De Ziua Mamei. O poveste de iubire”, de Graham Swift
Un roman mic, surprinzător al britanicului Graham Swift (născut în 1949, unul dintre cei mai apreciaţi romancieri contemporani din Marea Britanie, laureat al câtorva dintre cele mai importante premii literare din Europa: Guardian Fiction Prize, Geoffrey Faber Memorial Prize, Premio Grinzane Cavour, Prix du Meilleur Livre Étranger, James Tait Black Memorial Prize, culminind cu prestigiosul Booker Prize, acordat in 1996 pentru romanul „Last Orders/ Ultima comandă”). Într-o zi de uminică, 30 martie 1924, Ziua Mamei. Jane Fairchild, orfană în vârstă de 22 de ani şi servitoare într-un conac din Anglia, nu are o mamă pe care s-o viziteze, dar se întâlneşte în schimb cu iubitul sau secret, tânărul moştenitor al unei proprietăţi vecine, care se pregăteşte să ia de soţie o femeie mai potrivită statului sau social. Va fi ultima lor aventură. După ce fac dragoste, tânărul pleacă să-şi întâlnească viitoarea soţie şi o lasă pe Jane în casă, iar ea, goală, umblă prin mulţimea de camere a conacului, scotoceşte prin lucruri şi-şi imaginează poveşti şi gânduri despre iubitul ei şi toţi oamenii pe care îi cunoaşte. Jane era iubitoare de cărţi şi stăpânul ei îi permisese să-i citească în întregime biblioteca. Apoi, când Jane ajunge în sfârşit la proprietatea unde era servitoare află că iubitul ei murise într-un accident de automobil. Alte poveşti imaginate, pe care mai târziu chiar le va scrie, pentru că Jane Fairchild va trăi cât veacul, peste nouăzeci de ani şi va ajunge scriitoare.
„O să devină scriitoare. O să scrie cărţi. O să scrie nouăsprezece romane. O să devină chiar o «scriitoare modernă»”. „O să pomenească numele scriitorilor din trecut ca şi cum, odată ca niciodată, îi fuseseră de fapt prieteni”. Va descrie „toate scenele reale şi toate scenele din cărţi. Şi toate scenele care erau oarecum intermediare, fiindcă erau doar ce puteai descrie sau vedea cu ochii minţii din personajele adevărate”. „O să spună multe poveşti în cărţile ei. O să-nceapă chiar să spună, la bătrâneţe, când nu-i mai păsa de nimic, poveşti despre propria ei viaţă în aşa fel încât n-o să fii niciodată în stare să ştii exact dacă sun aievea sau născociri”. „Să spui poveşti, să spui basme. Mereu insinuarea că te îndeletniceşti cu minciunile. Dar pentru ea o să fie mereu sarcina de a ajunge la esenţă, în străfunduri, în miezul lucrurilor, în adâncul sufletului: îndeletnicirea de a spune adevărul”. „Ce înseamnă să spui adevărul?”.
„De Ziua Mamei” e un fel de „Cenuşăreasa”, oricum o poveste cu trimitere, mereu, la alte poveşti. O carte despre vieţile paralele pe care le ducem şi poveştile lor paralele. Sau care nu se întâmplă, dar sunt posibile.
Şi cu un final remarcabil: „Ajunge cu vorbele sforăitoare şi cu tertipurile interviului ăstuia. Prin urmare, atunci ce însemna exact să spui adevărul? O să vrea mereu să li se explice chiar şi explicaţiile! Şi orice scriitoare care îşi merită numele o să-i tragă pe sfoară, o să-i ia peste picior, o să-i ducă cu zăhărelul. Nu era asta al naibii de clar? Era vorba despre a fi fidel vieţii înseşi, era vorba despre a încerca să prinzi, deşi n-o să fii în stare niciodată, şi să-ţi intre în sânge ce înseamnă să trăieşti. Era vorba despre a găsi o limbă. Şi era vorba despre a fi fidel faptului (un lucru doar decurge din altul) că multe lucruri în viaţă – o, Doamne, cu mult mai multe decât credem noi – nu pot fi vreodată explicate în nici un fel”.
Graham Swift – „De Ziua Mamei. O poveste de iubire”. Editura Litera, colecţia Clasici contemporani. Traducere din engleză şi note de Carmen Paţac. 175 pag.