„Materia care ne desparte”, un volum de poeme semnat de Ion Mircea
Ţin minte un poem extraordinar al lui Ion Mircea, pe care nu pot să nu-l reproduc: „Când scriu,/ sub hârtia pe care scriu,/ un alt om, culcat cu faţa în sus/ ca sub o matriţă de sticlă,/ scrie acelaşi text, de la dreapta la stânga.// eu închei, aştern punctul/ la finele manuscrisului. celălalt om,/ de sub hârtie, departe de a incheia,/ continuă să scrie febril/ în elină, în hindi, în ebraica pătrată…”
În 2018, discretul poet Ion Mircea a tipărit două excelente volume de poeme. Întâi a fost cel de faţă, de la Editura Junimea, grupaj masiv de poeme inedite, grupate în trei secţiuni cu titluri cât se poate de poetice: „Dacă am vedea cu sângele, invizibilul ar fi lucrul cel mai colorat din univers”; „Tăcerea vorbeşte; cel care tace spune în felul acesta că tace”; „Femeia mea e jumătate ploaie şi jumătate femeie care plânge în ploaie” (Fireşte, mai există un calup substanţial de „Repere biobibliografice”). Apoi a apărut antologia de autor „Saga păpădiilor”, proiect editorial dedicat Centenarului Marii Uniri şi semicentenarului revistei Echinox, apărut sub egida Muzeului Naţional al Literaturii Române din Bucuresti. O antologie de autor, alcătuită din patru secţiuni: I – recapitulează cartea de debut, „Istm” (1971), şi consemnează prima reeditare integrală a ei după 47 de ani; II – cuprinde o selecţie din ulterioarele culegeri, de la „Tobele fragede” (1978) la „Terra ballerina” (2012); III – secţiune rezervată volumului „Materia care ne desparte”, apărut la Editura Junimea din Iasi; IV – „Referinţe biobibliografice”, relatează Mediafax.
Foto: Mediafax
Revenind la volumul apărut la Junimea, pe coperta a patra există un text explicativ al criticului şi profesorului Mircea Martin, o excelentă introducere în poezia lui Ion Mircea: „Cuvântul > e deseori folosit în poemele lui Ion Mircea, dar – deloc surprinzător pentru familiarii poeziei sale – ca entitate abstractă, ca o soluţie de a îndepărta de la sine, de a se scutura, în fapt, de povara materialităţii. Poezia lui ilustrează în mod aproape exemplar ceea ce misticii au numit «fuga din carne». Poemele lui înaintează în plină, în pură i-materialitate. Nu e vorba, însă, în contextul operei sale de asceză, de sfâşiere, de suferinţă. Atmosfera rămâne în genere senină, calmă, mai degrabă jubilatorie decât tragică. Dar poemele sale parcurg un lung şi mereu reiterat «exod în afara materiei». Această de-materializare tenace este însă realizată cu mijloacele modernismului târziu şi, mai nou, chiar ale postmodernismului. Iar aici el se înscrie într-un contratimp energic cu tendinţa dominantă astăzi care constă în gestul contrar, acela de descoperire şi afirmare, uneori ostentativă, a visceralităţii”.
Încă n-am învăţat poemele celui mai recent volum, în care sunt imagini superbe. De pildă: „iubita-mi doarme pură ca un nor/ şi nori din visul ei ne umplu iar etajul”.
Ion Mircea – „Materia care ne desparte (poeme inedite)”. Editura Junimea, colecţia Cantos. 240 pag.