„Satul neamţului sau Jurnalul fraţilor Schiller”, de Boualem Sansal

Un excelent roman (care, în lumea nebună care se prefigurează, ar trebui citit de toţi) şi o excelentă traducere (puţine sunt traducerile care să nu se poticnească şi care să încânte printr-o admirabilă limbă)!

Boualem Sansal s-a născut în 1949, în Algeria. A urmat Ecole Polytechnique d’Alger, apoi a deţinut funcţia de asistent şi cercetător în cadrul aceleiaşi facultăţi. A obţinut titlul de doctor în economie. În 1996 a fost numit director general la Ministerul Industriei, însă, în 2003, a fost concediat pentru că a luat poziţie critică împotriva puterii. La 50 de ani, în 1999, îi apare primul roman, „Le Serment des barbares” – ecranizat de Jorge Semprún -, pentru care a fost recompensat cu Prix pour premier Roman şi Prix Tropiques. Au urmat alte romane: „L’Enfant fou de l’arbre creux” (2000), „Dis-moi le paradis” (2003), „Harraga” (2005), „Le village de l’Allemand ou le journal des frères Schiller” (2008), apoi altele. Pentru romanul de faţă a primit Grand Prix RTL-Lire, Grand Prix de la francophonie, Prix Nessim Habif – Académie royale de langue et de littérature françaises de Belgique. În 2011 a primit Premiul Păcii acordat de Uniunea Librarilor Germani, iar în 2015 a apărut „2084. Sfârşitul lumii” („2084. La fin du monde”), roman care a obţinut Marele Premiu al Academiei Franceze şi a fost desemnat drept cea mai bună carte a anului de către revista Lire. A primit distincţia de Chevalier des Arts et des Lettres. Locuieşte în Algeria.

• „A fi regină este supraestimat”. Regina Iordaniei: „Suntem mai puternici atunci când ascultăm”
• Test de cultură generală. Cine a fost partenerul lui Mozart?

Scriu editorii: „Romanul leagă într-un ritm halucinant, prin jurnalele alternate ale lui Rachel şi Malrich Schiller, două epoci istorice şi două regimuri politice: nazismul şi islamismul fundamentalist, proiectându-le, ca avertisment, în viitor. O panoramare a lumii actuale care ne poartă prin Franţa, Algeria, Germania, Austria, Polonia, Turcia, Egipt, unind lagărul de exterminare de la Auschwitz cu periferiile Parisului. Pesimismul meditativ al lui Rachel şi edificarea sfâşietoare a lui Malrich îi determină pe fraţii Schiller să aleagă două căi diametral opuse”.

Cei doi franţi născuţi în Algeria emigrează de mici în Franţa şi trăiesc la Paris, într-un cartier periferic, acaparat de islamişti. Fratele mai mare se sinucide, dar lasă un jurnal fratelui său, ca să înţeleagă în ce lume trăieşte, cine i-a fost tatăl şi de ce, într-o dimineaţă de primăvară, un grup islamic a năvălit în satul izolat în care părinţi trăiau de decenii au fost masacraţi împreună cu aproape toţi sătenii. Foarte cult, foarte citit, fratele mai mare Rachel scrie şi versuri: „Când îi ajunge din urmă ce-a fost,/ Dramele lăsate moştenire de părinţi,/ Se trezesc în faţa unor întrebări pe care nu le înţeleg./ A unor tăceri de gheaţă/ Şi a unor umbre fără de nume./mi s-a năruit căminul şi durerea mă ţintuieşte,/ Şi nu ştiu de ce. Nimic nu mi-a spus tata”. Rachel află că tatăl fusese nazist în tinereţe, nu forţat, ci de bună voie, ba chiar lucrase în lagărele de exterminare, pregătind gazul Ziclon care îi ucidea de deţinuţi. Vrea să înţeleagă „magia prin care nişte oameni zdraveni la minte şi trup acceptaseră să-şi abandoneze umanitatea şi să se transforme în nişte maşini al morţii”. Vrea să se afle tot ce descoperă el însuşi, convins că „tăcerea înseamnă perpetuarea crimei, relativizarea ei”. Se întreabă „În ce măsură trecutul tatei ne priveşte pe noi? Era viaţa lui, noi o avem pe a noastră.Nu noi i-am ucis pe evreii aceia”. Dar mai încolo spune: „Să descoperi că eşti fiul unui călău e mai rău decât să fi fost tu însuţi călău”.

Dar în cartierul periferiei lucrurile se radicalizează, încep să emită fatwa: cine nu e cu ei e împotriva lor, deci pasibil de moarte; nicio fată nu mai iese singură pe stradă; e interzis să intre în vorbă cu evrei, creştini, animişti, comunişti, pederaşti, jurnalişti. „Rachel a început să reflecteze. A înţeles că islamul şi nazismul sunt acelaşi lucru (…) Până la urmă, i s-a făcut atât de frică, încât s-a sinucis. Se simţea responsabil, spunea că tăcerea noastră înseamnă complicitate, spunea că suntem prinşi într-o capcană şi că dacă vom continua să tăcem prefăcându-ne că discutăm inteligent, vom sfârşi prin a deveni nişte kapo”. Dar se izbeau de ziduri: a opri islamismul e ca şi cum ai vrea să prinzi vântul. „Ne lipseşte un lucru pe care islamiştii îl au din belşug şi din care noi nu avem niciun gram: determinarea”. Între Hitlerjugend şi Tineretul FNL nu există nicio deosebire. „Când văd ce fac islamiştii la noi şi prin alte părţi, îmi spun că dacă într-o zi vor fi la putere îi vor depăşi pe nazişti. Sunt mult mai plini de ură şi mult prea înfumuraţi ca să se mulţumească să ne gazeze”.

„Cel care nu s-a vindecat la timp de ciuma verde este un om pierdut pe vecie”.

„Primul mare roman despre islamism. În «Satul neamţului» de Boualem Sansal, Camus şi-ar recunoaşte propriile teme, ca şi dragostea lor comună pentru acest pământ şi teroarea în faţa înspăimântătoarei lui frumuseţi şi a soarelui său feroce” (Le Point)

Boualem Sansal – „Satul neamţului sau Jurnalul fraţilor Schiller”. Humanitas fiction. Colecţia Raftul Denisei. Traducere din franceză şi note de Bogdan Ghiu şi Mădălina Ghiu. 263 pag.