O carte pe zi: „Băieţii străzii”, de Pier Paolo Pasolini. Acţiunea este plasată în anii de după Al Doilea Război Mondial

Pier Paolo Pasolini (1922 – 1975) a fost unul dintre cei mai interesanţi intelectuali italieni ai secolului trecut: regizor de film, poet, dramaturg şi prozator. A mai fost şi om politic de stânga, dar care, prin ideile sale, i-a deranjat chiar şi pe comuniştii aflaţi în anii 60 şi 70 în ascensiune.

• Kurt Cobain, viața unui om prins între sensibilitate, faimă și autodistrugere. „Vreau să cred în Dumnezeu.…
• Stilul personal ca mecanism de adaptare în perioade de instabilitate socială

A fost asasinat în 1975, trupul său a fost găsit pe o plajă din Ostia şi nici astăzi nu se ştie dacă moartea sa a survenit în urma unei poveşti cu homosexuali sau pentru că pregătea o anchetă-roman despre malversaţiunile celei mai mari companii petroliere italiene. Filmele realizate de Pasolini au intrat în patrimoniul universal, chiar dacă au fost controversate – şi la fel şi cele două romane ale sale. Primul, apărut în 1955, este cel de faţă, aflat acum la prima traducere în româneşte. Un roman care a fost cenzurat la început, interzis de biserică, criticat de specialişti şi de publicul larg, recunoscut treptat drept o capodoperă, scrie Mediafax.

Acţiunea este plasată în anii de după Al Doilea Război Mondial, într-o Romă în reconstrucţie, a cartierelor mărginaşe aflate în sărăcie şi lipsuri, şi spune povestea unui grup de copii, deveniţi adolescenţi, de la periferia societăţii. Creţu, Caşu, Guriţă, Chioru, Alduccio, Amerigo, Stârvu, Napoletanu, Calabrezu, Frântu, Ţurţure, Genesio, Armandino, Genesio. Păduche şi prietenii lor duc o existenţă precară, abia obţin slujbe de ocazie, fură în cea mai mare parte a timpului, dorm sub cerul liber, se prostituează sau devin criminali. Din când în când, unii ajung la închisoare, câteva luni sau câţiva ani, iar când sunt eliberaţi, o iau de la capăt. Un roman în care e descris subproletariatul urban, o clasă socială care nu existase până atunci pentru literatură. Un roman admirabil scris, în cea mai mare parte dialog, cu puţine descrieri, cu părţi socotite la apariţie obscene, cu un dialog natural, dialectal sau în argou. Un roman care e un document de viaţă, greu de povestit.

Iată începutul:

„Era o zi de iulie extrem de călduroasă. Creţu, care trebuia să primească prima împărtăşanie şi confirmarea, era deja treaz de la ora cinci; şi, în timp ce cobora pe via Donna Olimpia, îmbrăcat cu o pereche de pantaloni lungi gri şi o cămaşă albă, părea mai degrabă un băiat mare, pus la patru ace, care o pornise la agăţat, pe faleza Tibrului, decât un copil care se pregăteşte să primească prima împărtăşanie sau un soldat al lui Cristos. Cu un grup de băieţi la fel ca el, îmbrăcaţi cu toţii în alb, coborî la biserica Divinei Providenţe, unde, la ora nouă, Don Pizzuto îl împărtăşi, iar, la ora unsprezece, Episcopul îl confirmă. Creţu însă ardea de nerăbdare s o şteargă: din Monteverde până la gara din Trastevere nu se auzea decât un zgomot neîncetat de maşini. Se auzeau claxoanele şi motoarele care urcau pocnind pantele şi luau curbele, umplând periferia arsă deja de soarele matinal cu un huruit asurzitor. Imediat ce se termină mica predică a Episcopului, Don Pizzuto şi cei doi–trei ministranţi tineri îi duseră pe copii în curtea din spate ca să facă fotografii. Episcopul se plimba printre ei binecuvântând familiile copiilor care îngenuncheau la trecerea sa. Creţu simţea că plesneşte, acolo printre ei, şi se hotărî s o şteargă; ieşi deci prin biserica goală, dar în uşă îl întâlni pe naşu său care l întrebă:
- Un’ te duci, bă?
- Un’ să mă duc? Acasă, zise Creţu, mi foame.
- Hai la mine, bă, pui de lele, strigă după el naşu’, să ţi dau ceva de halit.
Dar Creţu nu i dădu ascultare şi o luă la fugă pe asfaltul care fierbea la soare”.

Sau:
„Guriţă se învârtea prin părţile străzii Tuscolana, prin piaţa Re din Roma şi pe via Taranto, locuri în care existau o piaţă de legume, o cazarmă şi o cantină a săracilor ţinută de călugări. Când nu era acasă se descurca lucrând câte ceva (cât mai puţin cu putinţă) pentru vreun pescar sau pentru vreun vânzător din piaţă ori şterpelind de pe tarabe sau prin tramvaie. Când avea chef rămânea la periferie, de la Prenestina la Quandraro, şi umbla cu un sac deşirat căutând printre gunoaie fier vechi sau bucăţele de plumb, dar o făcea arareori, pentru că tot aplecându-se îl apuca durerea de spate, iar gura i se umplea aşa de tare de praf, că-i trebuia aproape o sticlă de vin s-o dezinfecteze, şi-n felul ăsta se duceau pe apa sâmbetei jumătate din banii pe care reuşea să-i câştige. Nici lui Creţu nu-i plăcea să adune fier vechi, asta şi pentru că era o treabă de copii, aşa că în periferie veneau doar ca să doarmă în bidoare, iar restul zilei îl petreceau pe străzile din centrul Romei. Iar dacă în vreo zi reuşeau să facă rost şi de mălai pentru ziua următoare, atunci la naiba cu munca şi oboseala, luau autobuzul şi se duceau la Aqua Santa”.

Pier Paolo Pasolini – „Băieţii străzii”. Editura Litera, colecţia Clasici moderni. Traducere din limba italiană şi note de Gabriela Lungu. 286 pag.