O carte pe zi: „Rămas-bun”, de Radu Părpăuţă. Unele povestiri sunt amuzante, alte pun pe gânduri
Într-o revistă ieşeană de acum vreo trei ani citeam un interviu din care spicuiesc câteva fraze: „Scriu săptămânal o proză pe care o trimit la LiterNet şi asta mă obligă să scriu. Trebuie să mă apuc marţi, miercuri sau joi ca să pot trimite sâmbătă. Îmi convine. Am scris în ultimii doi ani cât nu am scris în zece. (…) Vreau să spun că este mai greu să scrii o proză scurtă decât un roman. Trebuie să fie în întregul ei, forma te încarcerează. Într-un roman poţi să mai baţi câmpii cu veselie. (…)
Pe Facebook public fragmente de proză. Am renunţat să mai public şi politică, mă interesează tot mai puţin. De cinci sau şase ani nici nu mai uit la televizor. Am pus trei televizoare afară unul peste altul, pentru ca nu mă mai interesează. Dar mereu citesc ziare, trebuie să fiu omul zoo-politicon, însă interesul meu merge numai către literatură”. N-aţi fi curios să citiţi ce scrie un asemenea om?
Omul se numeşte Radu Părpăuţă, s-a născut în 1955, lângă Iaşi, a studiat facultatea de rusă-română a Universităţii „Al. I. Cuza”, Iaşi, a fost pe rând profesor de ţară, bibliotecar, documentarist, ghid turistic, traducător, ziarist, calitate în care a ajuns de la redactor la redactor şef-adjunct şi redactor şef al revistei Timpul. A publicat şi câteva volume de proză (proză scurtă, dar şi romane), cel mai recent fiind cel de faţă, scrie Mediafax.
Foto: Mediafax
Este un volum în care autorul adună texte scrise în ultimele două decenii, despre lumea satului, cu întâmplări ieşite din comun, personaje pitoreşti şi un limbaj savuros. Sunt memorabile povestiri precum „La făcut sarmale”, despre o clacă culinară, sau „Petrecere cu fanfară” cu un taraf care se îmbate înaintea unei înmormântări, sau „Rămas-bun” despre vecinii care, după o petrecere casnică îşi iau un îndelungat rămas-bun la poartă. Unele povestiri sunt amuzante, alte pun pe gânduri, altele sunt triste, altele emblematice pentru indiferenţa faţă de celălalt, cum ar fi „Recviem pentru un copil” (într-un spital basarabean, în anii 90, un copil fără aparţinători e lăsat să moară de un doctor indiferent, care descoperă, prea târziu, că aparţinătorul copilului era chiar el). După fiecare proză a lui Radu Părpăuţă, cele mai multe foarte scurte, cititorul, cel puţin unul mai vârstnic, are tentaţia să se oprească un timp, să mediteze. O reuşită mare pentru un scriitor.
În sfârşit, merită să cităm observaţia lui O. Nimigean de pe coperta a patra: „Radu Părpăuţă, o spun din capul locului, are de partea lui geniul limbii. Vigoarea moldavă a acestuia, pornită din Neculce şi trecând prin Negruzzi, Creangă, Sadoveanu, amorţise după Al.O. Teodoreanu. Cu Părpăuţă se reînzdrăveneşte miraculos – mai ales dacă ţinem seamă de cacofonia din jur -, cu hâtroşenie şi chiar cu o anumită dezabuzare, aliniindu-şi organic rafinamentul cărturăresc (autorul fiind umblat prin marile literaturi, mai cu seamă prin cea rusă, din care a şi tradus consistent), fără a trăi din nostalgii, ci probându-şi prospeţimea genuină dincolo de ele”.
Radu Părpăuţă – „Rămas-bun. Povestiri”. Editura Polirom. 295 pag.