Marin Karmitz, legenda cinematografiei ultimei jumătăţi de secol, născut în România: Nu prea te învaţă nicio şcoală cum să citeşti imagini

Marin Karmitz este o legendă a cinematografiei ultimei jumătăţi de secol. A lucrat cu Marguerite Duras şi cu Samuel Beckett pentru primele sale filme, din 1964 şi 1966, a fost alături de Jean-Luc Godard, de Alain Resnais şi Claude Chabrol, în calitate de producător, a semnat producţii de succes de Krzysztof Kislowski şi Gus van Sant, Abdellatif Kechiche, Abbas Kiarostami şi Olivier Assayas, scrie Mediafax.

 

S-a născut în România, în 1938, şi a crescut în Franţa. Legătura cu România a reluat-o în momentul în care a descoperit filmele lui Lucian Pintilie, căruia i-a devenit producător. A venit la Bucureşti pentru a vorbi în cadrul festivalului Les Films de Cannes (19 – 28 octombrie) despre felul în care prietenia cu regretatul regizor (1933 – 2018) l-a făcut să revadă imagini din propria viaţă.

 

Reporter: Cum aţi regăsit România?

 

Marin Karmitz: Prima data m-am întors în Bucureşti pentru filmările de la „O vară de neuitat”. La prima vizită, Titi Popescu m-a ajutat să intru în casa în care m-am născut. El a avut o autorizaţie să vizităm. Acum este ambasada Austriei. A fost dureros. Îmi aminteam multe lucruri. A fost o psihanaliză brutală. M-am confruntat cu lucruri aproape uitate. În ciuda războiului şi în ciuda măsurilor anti-evreieşti şi a fricii, a violenţei permanente, am avut o copilărie fericită. Evreii nu aveau dreptul să meargă la şcoală, aşa că nu am mers la şcoală decât după ce am ajuns în Franţa. Am păstrat multe imagini din acele momente, imagini legate de violenţă, dar şi secvenţe fericite. Aceste imagini au revenit atunci cu forţă. Ce m-a bucurat a fost că, din momentul în care am ajuns la Bucureşti prima dată, am pornit pe străzi în prima seară şi am ajuns direct la casa în care locuisem. Se întuneca şi nu mai venisem de când aveam opt ani. Apoi am revenit după câţiva ani pentru un premiu pe care l-am primit la Festivalul de film de la Cluj-Napoca.

 

Reporter: Aţi căutat şi de data aceasta să revedeţi locurile în care aţi copilărit?

 

Marin Karmitz: Ieri (sâmbătă, n.r.), am regăsit locul în care se afla întreprinderea la care a lucrat tatăl meu. Până în 1992, când l-am descoperit pe Lucian Pintilie, nu mai păstrasem niciun fel de legătură cu România. Nu prea erau ocazii să mă intereseze filmele de pe vremea lui Ceauşescu. Primul film românesc pe care l-am văzut a fost „Balanţa”, de Pintilie. Din acel moment am început să lucrez cu Lucian şi am făcut patru filme împreună.

 

Reporter: Cum a funcţionat această reîntâlnire cu locurile pe care abia vi le aminteaţi?

 

Marin Karmitz: Am avut senzaţia că România, faţă de ce îmi aminteam eu, e ca Frumoasa din Pădurea Adormită. De exemplu, în jurul fostei noastre case încă mai erau străzi pavate cu piatră, încă mai erau felinare vechi, nimic nu se schimbase, dar totul era prost întreţinut şi murdar. Cândva se spunea că Bucureştiul e micul Paris, am regăsit asta chiar şi în plimbarea de ieri. Pe de altă parte, am văzut şi barbaria care încerca să facă Champs-Élysées de două ori mai mare. În anii ’90 exista şi o anumită violenţă aici, o tensiune între cartiere şi centru. Exista istoria, foarte vie şi foarte frumoasă alături de distrugerea ei. Era surprinzător şi puternic.

 

Calitatea filmelor

 

Reporter: Aţi spus că aţi încetat să mai produceţi pelicule pentru că a scăzut calitatea filmului francez. La ce v-aţi referit?

 

Marin Karmitz: Calitatea este o noţiune pe care o defineşti prin comparaţie. Nu poţi să spui dacă o cafea este rea dacă nu ai mai băut cafea bună înainte. Iar eu am băut cafea foarte bună, am făcut filme foarte bune, cu regizori foarte mari. Am lucrat cu Godard, cu Resnais, Chabrol, Taviani, Kislowski, Gus van Sant, Kiarostami. Toţi aceşti cineaşti au pus adevărate pietre la edificiul cinematografic. Acum, de la o vreme, poate pentru că am avut şansa să lucrez cu regizori atât de importanţi, nu mai văd constructorii, văd numai zidari care încearcă să ascundă golul. Şi asta nu mă prea interesează. Nu e neapărat vorba despre ceva cu caracter general. E o chestiune personală, pentru că ţine de experienţa mea, de vârsta pe care o am. Asta văd de obicei, cu excepţia unor filme pe care le descopăr din când în când, ca pe nişte perle, care încă mai apar în lume. Nu prea se întâmplă în Franţa, dar sunt în cinematografia românească, în cea chineză, în filmul chinez, în cel japonez şi încercăm, la MK2, să ne ocupăm de ele ca nişte căutători de perle. Nu sunt foarte multe bune, dar sunt câteva pe care trebuie să le găseşti. Ca să funcţioneze structura, la început, trebuia să selectăm mai multe pelicule, pentru că era nevoie să prezentăm noutăţi, aveam cifra de afaceri de care trebuia să ţinem cont. Acum putem să prezentăm numai ceea ce ne place.

 

Reporter: Acum spuneţi că e vorba despre ceva personal, dar printre lucrurile pe care le-aţi reproşat de-a lungul timpului filmului francez se numără şi limitarea tematică la subiecte mic-burgheze…

 

Marin Karmitz: Când vorbeam despre asta, aveam o funcţie oficială în Franţa, eram un fel de viceministru al Culturii. A trebuit să mă gândesc la ceea ce contează pentru fiecare domeniu. În cinema, în pictură, în muzică. Şi mi-am pus întrebarea ce se întâmplă cu filmul francez de nu mai este la fel de inovator ca altădată. Şi mi-am dat seama că are legătură cu educaţia. E vorba despre ceea ce învăţăm la şcoală, în general, şi la şcoala de film, în special. Am analizat cum funcţionează şcolile de film. În Franţa e o şcoală foarte elitistă. Ca să ajungi la această şcoală trebuie să ai tot felul de diplome, să iei examene de bac la un anumit nivel. Asta face ca doar o anumită clasă socială să aibă acces la şcoală. Până la urmă, toţi creatorii, şi cei mari şi cei mici, mai ales la debut, vor vorbi despre ceea ce cunosc. Iar ceea ce cunosc e familia, mediul de acasă, despre ceea ce i-a impresionat. Tinerii şi tinerele care vin din mica burghezie şi din clasa de mijloc vorbesc despre ce ştiu. Iar filmul reflectă acest lucru. Dar nu avem restul lumii. Nu ştim ce se mai întâmplă în ţară. Cei care ar putea vorbi nu mai au acces la şcoală, la economia cinematografică. De aceea cred că avem nevoie de un alt fel de şcoală. O şcoală deschisă mai mult faţă de lume. E nevoie să păstrăm ceea ce e bun din formula actuală, dar şi să căutăm ceea ce ar oferi o deschidere mai mare.

 

Profesioniştii şi valoarea amatorilor

 

Reporter: Credeţi că se mai poate face film azi aşa cum aţi lucrat cu Beckett în anii ´60?

 

Marin Karmitz: Astăzi, oricine poate să facă un film. Evoluţia tehnologiei dă o mare libertate. Şi problema obişnuită a libertăţii e cum alegi ce merită făcut mai departe, cum foloseşti libertatea. Asta poate să fie complicat. Libertatea vine cu dificultăţile pe care le ştiţi deja în România. Cu un telefon, Claude Lelouch se pregăteşte să filmeze continuarea filmului „Un bărbat şi o femeie”. Deci nu acestea sunt problemele. Când am făcut filmul cu Beckett îmi era greu să realizez trucajele. Laboratoarele nu ştiau cum să facă. L-am refăcut şi e exact cum am vrut să îl facem iniţial, cum îl vedeam eu şi Beckett. Am putut să facem tot ce ne doream cu tehnologia digitală de acum. A fost incredibil. Deci se poate face mai uşor acum filmul cu Beckett, dar Beckett a murit. E o problemă de persoană, nu de posibilităţi tehnice.

 

Reporter: Ar fi şi problema legată de implicarea pe care o puteţi solicita actorilor, care s-a schimbat faţă de anii 70, de exemplu…

 

Marin Karmitz: Eu am rezolvat această problema la momentul respectiv, ca regizor, pentru ultimul film pe care l-am făcut înainte să fiu pus pe lista neagră, pentru că femeile din acel film erau muncitoare care îşi jucau propriile roluri. La primul film am lucrat cu actori profesionişti pentru că un ştiam dacă pot să ţin povestea singur. Am distribuit şi actori, dar, după trei zile, muncitoarele care jucau în poveste au venit la mine şi mi-au spus că li se pare că profesioniştii joacă fals. Şi aveau dreptate. Godard a lucrat cu acelaşi subiect. Eu am fost asistent pentru filmul său. El a preferat să îi distribuie pe Yves Montand şi Jane Fonda. Filmul meu a avut succes, iar al lui a fost un eşec groaznic. Cu toate că a lucrat pentru filmul lui Godard, Jane Fonda a venit în sălile în care era prezentat filmul meu ca să ne ajute să strângem bani pentru familia unui muncitor care murise.

 

Ce nu se mai poate azi

 

Reporter: Sunteţi cunoscut şi pentru faptul că aţi ajutat mulţi regizori cunoscuţi să lucreze la filme noi după ce au lansat filme care au eşuat. Aţi mai putea să faceţi acest lucru azi?

 

Marin Karmitz: Nu prea. Ar fi mai greu. Acesta a şi fost unul dintre motivele care m-au determinat să nu mai produc filme în mod direct. MK2 produce în continuare cam şase filme pe an. Sunt foarte legat de libertatea de creaţie. În cinema, puteam să fim foarte liberi cu câteva condiţii. Dacă îmi plăcea scenariul, dacă nu era prea scump filmul. Libertatea însemna să nu depind de o televiziune, de stat şi aşa mai departe. Puteam să încerc să găsesc bani. Aşa am făcut ceea ce numeam „al doilea prim film” pentru mulţi regizori. Azi nu se mai poate să găseşti bani după ce ai făcut filmul. Dacă nu ai televiziunea înainte să filmezi, nu o mai găseşti după. Dacă nu ai ajutorul de la stat înainte să faci filmul, nu mai ai cum să îl obţii după.

 

Reporter: În aceşti 40 de ani, cum s-a schimbat răspunsul publicului la filmele pe care le-aţi distribuit?

 

Marin Karmitz: În Franţa, am petrecut mult timp educării publicului. Am rezistat invaziei cinematografiei americane. A trebuit să reobişnuim spectatorii cu filmul subtitrat. A fost o mişcare care mergea spre dublarea filmelor. În toate ţările pe care le ştim, 80-85% din piaţa de film e alcătuită din filme americane dublate. Mai sunt şi alte aspecte, căderea Zidului Berlinului, globalizarea, evoluţia digitală, comunicarea, distribuţia şi cele două-trei generaţii care au crescut la televizor şi cu acces la înregistrări video. E nevoie să prezentăm tinerilor istoria filmului din afara spaţiului american. Altfel ar fi ca şi cum nu aţi învăţa la şcoală să citiţi decât în limba maternă şi aţi rămâne izolat de lume. Nu prea te învaţă nicio şcoală cum să citeşti imagini. Iar imaginile sunt peste tot. Şi nu ne învaţă nimeni să le citim. Practic, tinerii ajung să nu fie obişnuiţi decât cu modul de folosire al imaginilor american, cu seriale şi nu mai au aces la nimic altceva. A trecut mult timp de când filmul american era influenţat de Noul Val francez. Am făcut şi eu filme americane. A fost foarte interesant. Am lucrat cu Gus van Sant. Era un cineast marginal. A făcut la început filme independente care au avut succes. A fost luat la Hollywood şi ceea ce se întâmplă acolo l-a îngrozit. A făcut filme proaste acolo. S-a mutat la Portland şi am lucrat împreună şi am câştigat două premii Palme d´Or la Cannes. Studiourile l-au chemat iar. Apoi a făcut un film bun, apoi altul mai puţin bun şi acum nici nu mai ştiu ce face. Cred că nici el nu ştie ce mai face. Sunt alegeri personale. Talentul dispare dacă nu îl întreţii. E fragil.

 

Reporter: Dacă aţi fi început azi cariera legată de producţie şi distribuţie de film, aţi fi avut cum să reuşiţi?

 

Marin Karmitz: Nu aveam cum! Ceea ce am făcut cu sălile de cinema, cu distribuţia, cu producţia de film… nu mai merge la fel. Sunt ultimul mohican. Ieri am văzut un articol în Liberation în care un regizor chinez, Jia Zhang-ke, cu care lucrez, a fost întrebat în legătură cu un festival pe care acesta îl realizează într-un oraş istoric din ţara sa, Pingyao. Jurnaliştii fancezi au mers acolo şi el le-a spus că se vede drept noul Marin Karmitz. Cum să facă asta în China… cred că o să ajungă în închisoare.

 

Reporter: Cum s-a schimbat pentru dumneavoastră filmul românesc de când l-aţi întâlnit pe Lucian Pintilie?

 

Marin Karmitz: Pentru mine, e un motiv de bucurie. Cred că filmele româneşti arată că, atâta timp cât este întreţinută o flacără, există o speranţă. Cred că Lucian Pintilie a oferit sens acestei flăcări şi a relansat cinematograful românesc în lume. El a dat ocazia unei întregi serii de realizatori să arate că pot face film. Cred că a fost acelaşi mod de impulsionare pe care îl oferă marii campioni în sport. Cred că acelaşi lucru s-a întâmplat şi în Iran, cu cineaştii iranieni care au făcut să conteze azi filmele de acolo, la fel în China, unde sunt filmele istorice făcute de cineaşti de partid, dar tinerii fac un cinema de protest, spun altceva. Pentru mine, e foarte important să văd că tinerii cineaşti români au putut să facă acest lucru.

 

Marin Karmitz s-a născut pe 7 octombrie 1938, la Bucureşti, şi a emigrat în Franţa la vârsta de 9 ani. A devenit cunoscut în Franţa ca regizor, distribuitor şi producător de film. A fondat, în 1967, compania MK2, specializată în film independent. Printre primele producţii la care a lucrat ca asistent s-au numărat filmele de debut ale unor regizori ca Agnes Varda şi Jean-Luc Godard. Primele scurtmetraje pe care le-a regizat i-au adus colaborări cu Marguerite Duras şi Samuel Beckett. În 2014, după eşecul comercial a patru filme produse de el în 2012, Marin Karmitz a anunţat că renunţă la producţia de filme, dând vina pe scăderea calităţii filmului francez.

 

În 2016, a primit titlul de Comandor al Legiunii de Onoare în Franţa.