O carte pe zi: „Ca motorul unui Ford din 1931”, de Nora Iuga. Un volum-omagiu
Volumul de azi o prezintă pe scriitoarea Nora Iuga: reuneşte interviuri din 1997 („Pana mea”), 2008 (chat cu scriitori români – Observator cultural), 2010 (România literară), un chestionar, un dialog inedit (2016) şi extrase din două din documentarele în care autoarea a fost prezentă („Aici Nora Iuga” şi „Nino al meu”), scrie Mediafax.
„În cazul Norei, cărţile nu sunt totul şi, aşa cum nu avem prea multe exemple literare actuale, omul încununează opera. De-aceea ne-am permis s-o comentăm împreună în dialoguri mai vechi sau mai noi, în filme documentare şi-ntr-un blog audio, pentru a mai trage de timp cu Operele complete” (un cristian)
În cele din urmă, volumul de faţă, aşa cum s-a spus, este o carte-omagiu, la momentul în care autoarea a împlinit 85 de ani. Cele patru interviuri vorbesc despre studenţie şi profesorii G. Călinescu şi Tudor Vianu, despre începuturile literare (la 37 de ani), despre relaţia cu soţul şi poetul George Almosnino, despre confraţii sau prietenii literari, despre vacanţele la 2 Mai, experienţa germană (ca traducătoare, bursieră, scriitoare premiată acolo) ş.a. Nora Iuga a publicat cincisprezece cărţi de poezie, opt de proză şi a tradus din germană vreo treizeci de scriitori.
Un fragment: „Când o să vină moartea să mă scoată la plimbare, normal, cu maşina ei de lux, o să mă răsfăţ, că n-o să mai am încotro. În general, nu urmez sfaturile prietenilor care-mi vor binele, fiindcă ştim că noi suntem în stare de mult mai mult decât credem că putem face. De-aceea nici nu prea mai am prieteni, deşi mi se spune zilnic că aş fi foarte iubită. Fel de fel de fiinţe umane mă caută la telefon, unii mă trag de limbă, alţii vor să mă ţină la curent cu ce fac confraţii, alţii îmi tot promit o întâlnire care ştiu că n-o să aibă loc niciodată. Cum fac faţă? Simplu, acum cincizeci de ani îmi plăcea să dansez french can-can, acum e mai greu. Sunt un Ford din 1931, ce vrei!
Nu mi-am propus nici un termen-limită pentru o ieşire elegantă din joc. Sper să ies ca atunci când aveam şase ani, la Breaza, în curtea din dosul casei, unde erau coteţele şi curgea o gârliţă cu gunoaie şi mâţe moarte, dincolo de gardul de nuiele. Eu săream coarda sub nuc şi deodată sfoara s-a agăţat de-o cracă, nu era nimeni în curte şi eu n-ajungeam s-o iau singură din pom… Înţelegi? M-am lăsat pe vine şi am început să caut melci şi să le cânt: >, ca să-i scot din casă, ca să se joace cu mine. Totdeauna am evitat să mă împrietenesc cu copiii din vecini sau din parcuri sau să mă joc cu colegii cu mingea în recreaţie. Pe atunci simţeam că mă bucur şi când dădeam cu ochii de ziuă şi când venea seara, mă bucuram fără să fiu conştientă de bucurie, era bine că nu ştiam de unde-mi venea. Aşa a fost şi cu îndrăgostirea. Poate aşa o fi şi cu moartea.
Acum, după trecerea anilor, când oamenii chiar nu prea mai au cu ce să mă surprindă, mă împrietenesc cu frunzele, cu pietrele, cu soarele, mă pomenesc vorbind cu pervazul ferestrei, certând clanţa uşii care se înţepeneşte. Uneori, dimineaţa, înainte de duş, când mă duc la oglindă să văd cum mai arată trupul meu, fără cămaşa de noapte pe el, zâmbesc: >”.
„Ca motorul unui Ford din 1931. Nora Iuga în dialog cu un cristian”. Editura Casa de pariuri literare.137 pag.