Un fragment din romanul „Busola”, recompensat cu premiul Goncourt 2015, apare la Nemira

 

Mathias Enard, născut în 1972, studiază civilizaţiile arabe şi persane şi petrece mult timp pentru cercetare în Orientul Mijlociu. În prezent predă la Barcelona, traduce din limba arabă şi scrie despre arta islamică. În 2003 debutează cu romanul „La Perfection du tir”, care va fi recompensat cu mai multe premii pentru francofonie. Confirmă apoi, în 2008, cu „Zone”, un roman scris într-o singură frază lungă de 500 de pagini, pentru care câştigă şase premii literare. În 2010 publică „Vorbeşte-le despre bătălii, regi şi elefanţi” (tradusă la editura Nemira în 2017), un mare succes de critică, pentru care primeşte premiul Goncourt des lycéens.

 

Fragment în avanpremieră oferit de Editura Nemira:

 

Era începutul lui octombrie şi vremea nu era foarte frumoasă în ziua sosirii în Styria, în casa lui Joseph von Hammer-Purgstall; un pic turtit de călătoria cu trenul, dormisem tun într-un mic han privat din inima unui sat care-mi păruse (poate din cauza oboselii de pe drum sau a burniţei dense de pe cărarea ce şerpuia pe colinele dinspre Graz) mult mai departe decât ne spuseseră organizatorii, dormisem tun, e chiar momentul să mă gândesc la asta, poate că şi acum ar trebui să găsesc un mijloc de a obosi, o călătorie lungă cu trenul, o drumeţie în munţi, sau să bat barurile dubioase ca să încerc să pun mâna pe o doză de opiu, dar în Alsergrund sunt slabe şanse să dau peste o bandă de teriyaki iranieni: din păcate pentru vremurile noastre, Afganistanul, victimă a pieţelor, exportă mai ales heroină, substanţă şi mai înspăimântătoare decât comprimatele prescrise de Dr. Kraus, dar sper, sper să-mi găsesc somnul, iar, dacă nu, la un moment dat soarele tot va răsări. Mereu aerul ăsta de nenorocire în cap.

 

Acum şaptesprezece ani (să încercăm printr-o mişcare a pernei să-i izgonim pe Rückert, Mahler şi toţi copiii morţi) Sarah avea poziţii mult mai puţin radicale sau poate tot radicale, dar mai timide; încerc să o revăd coborând din autocar în faţa castelului Hainfeld, cu părul roşu, lung şi ondulat; obrajii rotunzi şi petele de roseate îi dădeau un aer copilăros, care contrasta cu privirea profundă, aproape dură; faţa ei avea deja un nu-ştiu-ce oriental, în culoarea şi forma ochilor, trăsătură care mi se pare că s-a accentuat odată cu vârsta, trebuie să am fotografii pe undeva, fără îndoială nu de la Hainfeld, ci multe clişee uitate din Siria şi Iran, foi de album foto, mă simt foarte calm acum, amorţit, legănat de amintirea colocviului din Austria, a castelului lui Hammer-Purgstall şi a lui Sarah în curtea acestuia, pe cale să studieze inscripţia arabă cu un oftat de şef incredul şi cu un aer uimit, acelaşi şef pe care l-am observat adesea oscilând între mirare, perplexitate şi răceală blazată, cea pe care mi-o arată când o salut prima dată, după intervenţia ei, atras de calitatea textului şi, bineînţeles, de frumuseţea ei, de şuviţa castanie care-i ascunde faţa când, emoţionată în primele minute, îşi citeşte lucrarea despre monştrii şi miracolele din Pajişti de aur: strigoi terifianţi, djinni, hinn, nisnas, hawatif, creaturi stranii şi periculoase, practici magice şi divinatorii, popoare semiumane şi animale fantastice. Mă apropii de ea traversând mulţimea de savant care se înghesuie în jurul bufetului din pauza de cafea, pe unul dintre balcoanele cu arcade din curtea atât de italiană a castelului styrian. E singură, sprijinită de balustradă, cu o ceaşcă goală în mână; se uită la faţada albă a capelei în care se reflectă soarele de toamnă şi eu îi zic scuzaţi-mă, magnifică intervenţia despre Massoudi, incredibili toţi acei monştri şi ea îmi surâde drăguţ fără să-mi răspundă, privindu-mi zbaterea între propria timiditate şi tăcerea ei: înţeleg imediat că aşteaptă să vadă dacă mă voi scufunda în banalităţi. Mă mulţumesc să-I propun să-i umplu iar ceaşca, îmi zâmbeşte din nou, cinci minute mai târziu suntem în toiul conversaţiei, vorbind despre spirite şi djinni; fascinantă e, îmi spunea ea, disjuncţia pe care Massoudi o operează între creature atestate, veridice şi invenţii pure ale imaginarului popular: djinnii şi spiritele sunt reale pentru el, culege mărturii acceptabile pentru criteriile sale de probă, în timp ce nisnas, de exemplu, grifonii sau pasărea phoenix sunt legende. Massoudi ne dă multe detalii despre viaţa spiritelor: de vreme ce forma şi instinctele le izolează de toate fiinţele, spune el, acestea caută izolarea cea mai sălbatică şi nu se simt bine decât în deşert. Din punct de vedere al corpului, ele ţin atât de uman, cât şi de animalul cel mai brutal. „Naturalistul” Massoudi este, de fapt, interesat de modul în care se nasc şi se reproduc vampirii, dacă e vorba şi despre animale: raporturile carnale cu oamenii, în mijlocul deşertului, sunt imaginate ca o posibilitate.

 

Dar preferă teza savanţilor din India, care consideră că vampirii sunt o manifestare a energiei anumitor stele, atunci când acestea răsar. Un alt congresist se amestecă în conversaţia noastră, are un aer foarte interesat de posibilitatea acuplării între oameni şi vampiri; e un francez simpatic, pe nume Marc Faugier, care se autodefineşte cu mult umor drept „specialist în acuplarea arabă” – Sarah se lansează în explicaţii înfiorătoare asupra farmecelor acestor monştri: în Yemen, spune ea, dacă un bărbat a fost violat de un vampir în somn, lucru detectabil printr-o febră puternică şi pustule în locuri dureroase, se utilizează un teriac compus din opiu şi plante apărute odată cu răsăritul stelei Canis Majoris, ca şi talismane şi incantaţii; dacă survine moartea, cadavrul trebuie ars în noaptea imediat următoare decesului pentru a evita naşterea vampirului. Dacă bolnavul supravieţuieşte, caz foarte rar, i se tatuează un desen magic pe pântece – în schimb niciun autor nu descrie, se pare, naşterea monstrului… Vampirii, îmbrăcaţi în roşu şi în cuverturi vechi, încearcă să-i deruteze pe călători cântându-le; sunt, într-un fel, sirenele deşertului; deşi faţa şi mirosul lor sunt în realitate acelea ale unui cadavru în descompunere, au, totuşi, puterea de a se transforma pentru a-l fermeca pe bărbatul rătăcit.

 

Un poet arab anteislamic, supranumit Taabbata Sharran, „cel ce poartă nenorocirea sub braţ”, vorbeşte despre relaţia lui amoroasă cu un vampir femelă: „La răsăritul aurorei”, zice el, „mi s-a arătat pentru a-mi fi pereche; i-am cerut favorurile şi a îngenuncheat. Dacă sunt întrebat despre dragostea mea, vă voi spune că se ascunde în retragerea dunelor.”

 

Francezul are aerul că găseşte lucrurile josnice, dar într-un mod amuzant; mie pasiunea dintre monstru şi poet mi s-a părut înduioşătoare. Sarah e inepuizabilă; continuă să vorbească pe balcon când cei mai mulţi dintre savanţi s-au întors la grupurile şi lucrările lor. Curând rămânem singuri, toţi trei în urma lor, în înserarea ce se lasă peste noi; lumina e portocalie, ultimele rămăşiţe ale soarelui sau primele licăriri electrice din curte. Părul lui Sarah străluceşte.