O carte pe zi: „Singura poveste”, de Julian Barnes. O poveste de iubire ce pare neverosimilă

De la început simt nevoia să vă captez: acest cel mai recent roman al scriitorului britanic Julian Barnes este unul dintre cele mai bune scrise de el, impecabil; şi impecabil tradus de Radu Paraschivescu. „Cei mai mulţi dintre noi au de spus o singură poveste. Asta nu înseamnă că ni se întâmplă un singur lucru în viaţă – se petrec nenumărate întâmplări, pe care le transformăm în nenumărate poveşti. Însă una singură contează cu adevărat, pe una singură merită până la urmă s-o spui. Ceea ce urmează e povestea mea”.

Povestea începe în vara anilor ’60, într-un sat de lângă Londra, o comunitate conservatoare, tipic englezească: Paul se întoarce de la facultate, se duce la tenis, unde va face echipă la dublu mixt cu Susan, o femeie cu treizeci de ani mai mare, căsătorită şi cu doi copii mari, cu care începe o relaţie de iubire unică. O relaţie care va dura zece, doisprezece ani, înainte să se sfârşească foarte rău. Peste ani, ajuns la senectute, Paul rememorează povestea ei şi eşecul ei, încercând să navigheze printre festele pe care i le joacă memoria, scrie Mediafax.

„Nu aveam nicio definiţie nouă a iubirii. N-am stat să examinez cu adevărat ce era şi ce-ar putea atrage după sine. M-am supus pur şi simplu primei iubiri în toate privinţele ei, de la atinsul cu pleoapa pe obraz la absolutism. Nu conta nimic altceva. Bineînţeles că exista şi «restul vieţii», atât prezentă (cursurile de la facultate), cât şi viitoare (loc de muncă, salariu, poziţie socială, ieşire la pensie, viaţă de pensionar, moarte). Aţi putea spune că mi-am suspendat partea asta a vieţii. Dar nu-i aşa: ea era viaţa mea, iar restul, nu. Toate celelalte puteau şi trebuiau sacrificate, cu sau fără premeditare, când şi după cum găseam de cuviinţă. Deşi «sacrificiu» implică pierdere. Or, n-am avut niciodată sentimentul pierderii”.

O poveste de iubire ce pare neverosimilă şi este, de fapt, imposibilă. Dar credibilă. O analiză cu totul ieşită din comun a iubirii. O poveste emoţionantă, atât în prima ei parte, când protagoniştii se lasă purtaţi de iureşul iubirii, cât mai ales în partea a doua, în care Barnes insistă pe descompunerea adusă de bătrâneţe, cu beţii, alcoolism, urmate de demenţă senilă. O poveste cu părţi greu de suportat, mai ales în părţile în care vorbeşte despre moarte. O poveste despre asumarea libertăţii (Paul e nevoit să înfrunte comunicatea conservatoare şi să renunţe la multe pentru a continua relaţia). „Poate că dragostea nu ar putea fi niciodată cuprinsă într-o definiţie. Ar putea fi cuprinsă doar într-o poveste”.

Iată un exemplu de stil:

„Eşti un absolutist al iubirii şi, prin urmare, un absolutist împotriva căsniciei. Ai cercetat îndelung chestiunea şi ai născocit o sumedenie de comparaţii fanteziste. Căsnicia este un adăpost pentru câini, în care complezenţa trăieşte fără lanţ. Căsnicia este o casetă cu bijuterii care, printr-un opus misterios al alchimiei, preschimbă aurul, argintul şi diamantele în metal nepreţios, sticlă şi cuarţ. Căsnicia e o casă plutitoare, scoasă din uz, în care se află o canoe veche, de două persoane, care nu mai poate fi lăsată la apă, are fundul găurit şi-i lipseşte o pagaie. Căsnicia e… o, ai în cap zeci de asemenea comparaţii.

Îţi aminteşti de părinţi şi de prietenii părinţilor. Erau, în general şi fără să-i ridici prea mult în slăvi, oameni cumsecade: cinstiţi, muncitori, politicoşi unul cu celălalt, exercitând o autoritate medie asupra copiilor. Viaţa de familie însemna pentru ei cam tot ce însemnase şi pentru generaţia părinţilor lor, dar cu acea brumă de libertate socială în plus care să-i facă să se considere deschizători de drumuri. Dar unde era iubirea în toată povestea asta? te întrebai. Şi nici măcar nu te gândeai la sex – fiindcă preferai să nu te gândeşti la asta.

Prin urmare, când ai păşit prima dată în casa Macleozilor şi ai dat cu ochii de un alt stil de viaţă, te-ai gândit la început cât de limitată era propria ta casă, cât de mult îi lipseau viaţa şi emoţia. Pe urmă, treptat, ţi-ai dat seama că mariajul lui Gordon şi Susan Macleod arăta de fapt mult mai rău decât orice mariaj din cercul părinţilor tăi şi ai devenit cu atât mai absolutist. Că Susan trebuia să trăiască alături de tine întru iubire era evident; că trebuia să-l părăsească pe Macleod era la fel de evident; că trebuia să divorţeze de el – mai cu seamă după ce-i făcuse – nu părea doar o recunoaştere a adevărului celor petrecute sau o obligaţie romantică, ci un prim pas necesar spre redobândirea statutului de persoană autentică. Nu, nu «redobândire»: la drept vorbind, ar fi fost prima oară. Şi cât de emoţionant trebuia să fie pentru ea?”.

Julian Barnes – „Singura poveste”. Editura Nemira, colecţia Babel. Traducere din limba engleză de Radu Paraschivescu. 269 pag.