O carte pe zi :”Partida de vânătoare” de Stelian Tănase

De la început, o părere: romanul de faţă este, probabil, printre cele mai bune scrise de Stelian Tănase şi de cea mai mare actualitate. La sfârşitul anului trecut, autorul anunţa că încheiase aceste roman şi se întreba cine va avea curajul să-l publice, scrie Mediafax.

Ţumpi (Aglae) Stoleru, personajul principal, este o femeie de 30 de ani („subţirică, 1,56, păr afro, roşu natural, pistrui, ochelaristă”), care trece, la schimbarea prefixului, prin toate crizele posibile – sentimentală, profesională şi de identitate. Părăsită la altar, fără un loc de muncă şi nici un scop în viaţă, se apucă de scris şi evadează în universul propriei cărţi, exploatându-şi personajele emoţional şi sexual pentru a câştiga faimă printre cititori. Acceptă „confuzia între realitate şi ficţiune”. Romanul pe care îl începe se va chema „Partida de vânătoare”. „În acestă partidă de vânătoare neconvenţională toţi trăgeau unii în alţii, fără reguli, fără nimic, şi nu doar oamenii în animale.” Ţumpi Stoleru e o „masochistă, o slută obligată să stea închisă în casă şi, din lipsă de preocupări, se apucă de scris” – susţin detractorii. Publică un număr de episoade din romanul său în revista „Bucureştiul literar”, o editură anunţă că va tipări cartea în întregime, o televiziune se repede să o transforme în scenariu şi serial tv, 52 de episoade, fiecare de 52 de minute. Succesul e garantat. Dar, fireşte, apar opinii pro şi contra. Unii susţin că romanul (şi serialul) e genial. Alţii, dimpotrivă: „Ce faci, doamnă? Cine te plăteşte!? Matale îţi baţi joc de Vodă, nesimţito, secătură, bagaboanto!” Exact cum ea manipula destinele personajelor, alţii o făceau cu ea. La firma de publicitate unde lucrase înainte, „vânduse iluzii, mistificări, prostise lumea. Cu foiletoanele ei din Partida de vânătoare nu înceta să furnizeze aceeaşi marfă publicului plătitor.” Ţumpoi descoperă treptat nenorocirea de a fi scriitor: „Ştia bine că un scriitor e un declasat, un cloşard, un cerşetor, un amărât vrednic de dispreţ. Îl zăreşti umil, aplecat de şale, cu manuscrisul sub braţ pe la uşi. Întreabă – aveţi nevoie de un roman? Se găseşte cineva zdravăn la cap, în pas cu timpul, care îl apucă de umeri şi îl zvârle afară-n stradă cu un şut undeva.” „Literatura nu înlocuieşte viaţa. Second hand, erzaţ, surogat.” Nefericirile personale o duc pe Ţumpi la psihiatru, care o obligă la un tratament, ajunge să trăiască cu xanax, fără rezultat: ea continuă să scrie, e cuprinsă de toate capcanele prin care trece un scriitor, personajele ies din carte şi trăiesc alături de ea, cum vor ele, revoltate, manuscrisul e căutat şi distrus de „băieţii buni” care apără stabilitatea puterii, fireşte că autoarea e ameninţată cu moartea de personaje sau de cititorii nemulţumiţi, la un moment dat răpită. Când trece prin momente dificile, găseşte sprijin în personajele sale care „o asistă ca pe un bolnav căzut la pat”: o vizitează dimineţa şi seara, îi aduc bomboane, flori, flecuşteţe, beau cafea cu ea, rămân la un taifas. Crizele lui Ţumpi se agravează, face scandal şi se face de râs într-o staţie de tramvai, e luată pe sus de o ambulanţă şi dusă, în cămaşă de forţă, la spital, îşi revine, scrie ultimul capitol al foiletonului care, filmat, are un succes nebun, după care dispare. Poliţia o caută în zadar în Bucureşti şi în ţară, se fac supoziţii scenarii, serialul e reluat cu un succes şi mai mare, dar în scurt timp nimeni nu-şi va mai aminti de ea.

Nu trebuie să mire personajul principal feminin. „În toate romanele mele, personajul principal este o femeie”, declara Stelian Tănase. „Aleg întotdeauna femeia pentru că e mai plină de angoase şi probleme decât un bărbat. Despre o femeie ai oricând ce scrie.” Mai adaugă: „Ţumpi sunt eu.”

Ţumpi scrie un roman popular, precum cele de la jumătatea veacului al XIX-lea, când apăreau întâi în fasciole în presă. Şi-i ia drept modele, o spune repetat şi insistent, pe Balzac, Dickens, Dostoievski, Eugen Sue, Alexandre Dumas. Are grijă să urmeze regula celor trei po – porno, politic, poliţist. (Cum face, de fapt, Stelian Tănase). Născoceşte uşor poveşti, dar de la un moment încolo nu mai ştii dacă poveştile ei sunt inventate sau doar preluate din realitatea înconjurătoare, anume un Bucureşti în care un preşedinte care nu se mai lasă dus, la finalul a două mandate, e adulat ca un Vodă, detestat în egală măsură, cei din jurul lui complotează, pregătesc o lovitură de stat, fiecare îl sapă pe cel din apropiere, funcţiile sunt vânate acerb, până la urmă Vodă moare în patul lui, după o magnifică felaţie, dar şi urmarea e mistificată, funeraliile grandioase ascund manevrele establishmentului putred. Realitatea politică ajunge să nu mai intereseze, pentru că nu se schimbă nimic.
Iată un exemplu de stil:

„A trebuit să aştepte. Grăbită să ajungă la timp, luase un taxi dar rămăsese blocată într-un ambuteiaj. Asistenta a rugat-o să nu se supere. A întârziat 20 minute, ordinea bonurilor de intrare s-a schimbat. OK, nu ardea de nerăbdare să dea ochii cu doctorul. Să-şi tragă mai întâi sufletul, şi aşa era stresată – urma un striptease sufletesc cu ea cap de afiş. Doctorul nu îi era simpatic. La prima vizită i-a spus că numai Dumnezeu şi cu el pot s-o vindece, iar Dumnezeu era ocupat.

Făcea pe deşteptul, era un constipat. Ţumpi îl asculta pentru că destule femei veneau la el să le vindece. Care închipuită, care cu singurătatea, care cu menopauza, care cu insomniile, care cu soţ infidel. Ţumpi s-a luat după una mai gureşă care a convins-o, Marinuş. Trăise o experienţă şi ea, dar nu aşa oricum, una tare. Rămăsese cu rochia de mireasă neîmbrăcată, se gândea s-o amaneteze, s-o dăruiască, s-o vândă, să n-o mai vadă!

A tăiat-o bucăţi-bucăţi şi i-a dat foc în cadă. Visase ca proasta să ajungă la altar cu alesul. Făcuseră pregătirile de nuntă, fixaseră data, tipăriseră invitaţii pe carton.

Au dat o mie de telefoane – colegi, rude, vecini, lume. Anunţ la gazetă cu fericiţii miri care fac nuntă bla-bla-bla. Aleseseră un restaurant mişto în Herăstrău. Cu trei zile înainte să aibă loc nunta de basm, Bubu a închis telefonul şi dus a fost. A trăit un şoc, ceva teribil a zgâlţâit-o până-n rărunchi. De fapt nu şi-a mai revenit niciodată. Bubu al ei se răzgândise, nimic personal, nu mai avea chef de mariaj – aşa îi scrisese de adio cu rujul pe oglindă. Altfel, era o fată dulce, adorabilă chiar, şi el o iubeşte. Să nu îl caute. A lăsat-o să se descurce singură, o ştia fată tenace. Ea a contramandat totul, a achitat facturi, s-a scuzat, a plâns şi jelit. La final a rămas singură. O lună a dus-o pe pilot automat. Întorcea capul stânga/dreapta dacă îi cereai, zâmbea fix, ca o păpuşă cu cheiţă. Amica Marinuş a găsit-o aşa – down – şi i-a spus – N-ai ce pierde. Hai să te duc la Pantazi. La mine a dat rezultate, mi-a făcut curaj, am divorţat. Mă rog, dacă să rămâi singură e ceva bun. Şi tipul e fefe mişto, a continuat, are cuceriri prin oraş una şi una. Lui Ţumpi nu i-a plăcut tipul, dar ea era o cusurgioaică. Doctorul era bătrâior, cinic, monosilabic. Vorbea de sus, fără să deschidă gura, ca un ventriloc. Ea nu înţelegea mare lucru din ce zicea. Aer superior, doct, intelo, rece, profesor. O privea prin ochelari ca pe o gânganie, material didactic. Nu era o debutantă. Începuse terapia cu două luni în urmă. Venea o dată pe săptămână deşi avea rău de înălţime. O lua ameţeala când liftul urca la 5, simţise un gol în stomac. Mergea pe vârfuri, se rezema de pereţi. Măcar ştia la ce să se aştepte cât dura consultaţia. Trebuia să-şi vomite visele, să-şi depene angoasele, să denunţe de ce îi este frică. Să-şi povestească experienţele fericite, dar mai ales pe cele ne, să se autocalomnieze, să-şi arate cicatricile şi slăbiciunile. Să-şi dezvăluie viaţa sexuală! Cui!? Unui bărbat!?… O fi ea o fiinţă fără prejudecăţi din secolul XXI, dar era prea mult. Clar, doctorul o iscodea să-şi satisfacă o curiozitate morbidă, nu ca s-o vindece pe ea de anxietate. Ţumpi era suspicioasă, alergică la indiscreţii.”

Stelian Tănase – Partida de vânătoare. Roman foileton. Editura Vremea. 399 pag.