INTERVIU: Florin Leca, medicul veterinar care a înfiinţat prima clinică de cardiologie veterinară

Medicul a vorbit despre cum şi-a creat o clinică la standarde europene dar şi despre momentele grele ale meseriei: “Am avut situaţii cumplite, dacă mă intrebaţi acuma, judecând la rece, adică stop cardio respirator în timpul ecografiei – l-am şi botezat Bobiţă/Cotabiţă p-ăla micu, că a supravieţuit după vreo oră de resuscitare – dar i s-a făcut rău şi femeii, proprietarei! Pe o masa noi resuscitam câinele, pe cealaltă masă oxigen şi trimis la Spitalul Municipal de Urgenţă proprietara!”

 

Redăm intergral interviul acordat agenţiei MEDIAFAX şi Gândul.info de doctorul Florin Leca.

 

Reporter: Cum v-aţi decis să faceti o clinică de cardiologie veterinară?

 

Dr. Florin Leca: Acum 10 -15 ani, dar hai să ne înţelegem, nu doar în România ci pe planetă, cardiologia veterinară era un lucru inovativ, exceptând câteva centre universitare, în majoritatea clinicilor, inclusiv afară, era mai degrabă un serviciu opţional. Cu cât am avansat şi cu cât tehnologia, cunostinţele de medicină umană au început să fie aplicate şi în medicina veterinară, cu atât mai mult a crescut uşurinţa cu care am putut aborda şi noi problema bolilor cardiovasculare la animale. Nu că ele n-ar fi existat, dar a mers mână în mână cu progresul cardiologiei umane, aşa s-a dezvoltat şi cardiologia veterinară. În urmă cu 15, poate 18 ani, am început să studiez individual domeniul cardiologiei. Şi în momentul în care am început să înţeleg despre ce e vorba în capitolul ăsta atât de vast al bolilor cardiovasculare, am decis că am nevoie şi este nevoie şi de o clinică, un cabinet, strict de cardiologie veterinară.

 

Reporter: Cum v-aţi câştigat locul în piaţă? Pentru că era ceva cu totul nou.

 

Dr. Florin Leca: Poate ăsta a fost cel mai greu aspect. Dacă ai crede cumva că în momentul în care eşti printre primii sau eşti singur pe piaţa privată lucrurile merg uşor, te înşeli. În perioada 2004-2005 incidenţa bolilor cardiovasculare la animale era socotită cu o pondere în practică în cabinetul veterinar de 10%. Ori e logic că nu poţi dezvolta un business sau o afacere plecând de la 10% din cazuistica de zi cu zi. Părerea mea atunci a fost că totuşi incidenţa era mult mai mare dar încă nedepistată, necăutată, necontrolată.

 

Pot spune că afacerea s-a dezvoltat mână în mână cu restul cabinetelor veterinare, a fost o perioadă nu doar de dezvoltare ci mai degrabă de maturizare a medicilor veterinari din domenii cum ar fi chirurgia în neurologie, oftalmologie, nefrologie şi aveţi acum exemplul hemodializei care se face la animale. Necesitatea a fost mai degrabă una ştiintifică, una tehnică în care resimţeam frustrarea lipsei de cunoştinţe nu neapărat dintr-o culpa generală sau din vina profesorilor. Să nu uităm că şi afară de abia din anii 2000 examenul cardiologic a început să fie ceva asimilat cu ce cunoaştem noi astăzi, deci a fost o nevoie avidă de a îmbunătăţi cunoştinţele noastre teoretice. Partea financiară a fost dacă vreţi ultimul fundament în momentul în care am optat să fac o clinica de cardiologie. Eu sunt de principiul ca în viaţă dacă munceşti, de la, nu ştiu, taxator de bilete la Disneyland până la ce vreţi dumneavoastră, dacă iţi faci treaba bine partea financiară vine obligatoriu.

 

Reporter: Care a fost cea mai grea zi din viaţa de medic?

 

Dr. Florin Leca : Aici nu poţi să spui, pentru că sunt mai multe zile grele. De fiecare dată când pierzi un pacient, fie că îl cunoşti de puţin timp, fie că e vorba de o afecţiune cronică, în care să spunem că doi ani de zile ai trecut prin multe episoade, mai ales cum este în partea de cardiovascular, şi anume crize paroxistice, sincope, infarct, eu ştiu, tamponare cardiacă, adică nişte evenimente, nişte urgenţe, pe care le-ai rezolvat în momentul respectiv, dar din pacate ştii că finalitatea va fi aceeaşi pe termen mediu. Deci cred că cele mai grele zile din viaţa, nu numai a mea, ci a medicului veterinar în general, sunt atunci când ai pierdut pacientul.

 

Că l-ai văzut prima oara sau că îl ştii de o perioadă mai scurtă sau mai lungă de timp, acestea sunt cele mai cumplite momente din viaţa unui medic. Şi aş vrea să insist asupra acestui fapt pentru că de multe ori medicul veterinar poate e blamat în mod artificial, dar să ştiţi ca 90% dintre medicii veterinari consideră pisica, caţeluşul, peruşul, îl consideră pacient şi de fiecare dată când pierdem un pacient, noi nu percepem ca şi cum am avut un hamster care a costat 20 de lei şi îi recomand proprietarului să-şi mai cumpere zece. Majoritatea medicilor veterinari işi fac treaba cu o responsabilitate pe care puţine domenii din România le prezintă în momentul de faţă. Şi de-aia spuneam că cele mai grele momente sunt cele în care ai pierdut pacientul şi următorul lucru este când trebuie să comunici aparţinătorului sau proprietarului – niciodată nu mi-a plăcut termenul de proprietar pentru că discutăm de animale de companie care intră în familia lărgită a noastră, nu e doar un drept de proprietate – eh, atunci e al doilea moment cumplit.

 

Când ai realizat ca ai pierdut pacientul şi că ai încercat să faci tot ce se poate. Acum 12-13 ani când nu exista aparatură tehnică de intubaţe orotraheala, să stiţi că se făcea respiraţie gură la nas şi nu o data mi s-a întâmplat să fac asta. Şi acum fac, dacă sunt într-o situaţie de criză şi nu am la îndemană trusa de intubaţie ăi fac inclusiv în cazul urgenţelor pe stardă. Ori dacă vezi pe stradă un om, nu contează dacă e medic veterinar sau…, dar daca îl vezi pe unul sub o maşină întins pe jos p-acolo făcând respiraţie gură la gură unui câine comunitar să spunem, lucrul ăsta cred că ar trebui să dea de gândit nu doar proprietarilor ci societaţii în general . Şi de aici să inţelegem poate cât de cumplit este momentul ăla când trebuie sa ies din sala de chirurgie cardiovasculară sau când se întâmplă o urgenţă care din păcate se termină prin finalitatea nedorită şi anume stopul cardio respirator, să ies şi să comunic aparţinătorului că am pierdut pacientul. Astea sunt momentele cele mai complicate.

 

Restul, munca, sa ştiţi ca noi facem treaba asta în primul rând din pasiune. Şi aici sunt dovezi . Nu trebuie să facem calculi economici, am o gramadă de colegi, mă număr şi eu printre ei, unde investiţiile financiare, investiţiile de timp personal, eu ştiu, renunţarea la timpul liber petrecut cu familia, nu le vom recâştiga sau recupera sau amortiza, daca vreţi în termeni de afacere, niciodată. În medicina veterinară medicii, dacă vor să fie buni, întâi de toate vor opta pentru latura asta de pasiune, de plăcere de a lucra, şi ulterior să vină şi partea financiară.

 

Reporter: Care a fost cea mai frumoasă zi din viaţa de medic?

 

Dr. Florin Leca : Oh, dar sunt foarte multe! Mă numar, nu ştiu dacă sunt mulţi sau puţini, dar mă număr printre românii fericiţi care vin în fiecare zi cu plăcere la muncă. Momente fericite?! Când revezi un pacient la un an de zile, de exemplu, dupa o operaţie complicată şi vezi că s-a vindecat, vezi ca e bine, în fiecare zi în care eşti sunat şi ţi se spune, stiţi, Piersicuţa e bine, Billy Boy e bine, şi-au revenit, deci astea sunt momente frumoase !Greu de cuantificat care dintre aceste zile a fost cea mai frumoasă.. Sunt momente de care noi ne bucuram si daca vreţi ne hrănesc pasiunea. Ne încăracăm bateriile de fiecare data când trecem prin momentele grele de care am vorbit, cu momentele plăcute care sunt date de pacient.

 

Observaţi că niciodată, dacă întrebi repede un medic care facem treaba asta din pasiune şi 90% din pasiune o fac, nu spunem cea mai frumoasă zi a fost aceea în care am avut încasări de nu mai aveam cum să număr bonurile fiscale. Nu ! Totdeauna un medic se va raporta la performanţele ştiinţifice, la performanţele umane. Mi s-a întâmplat să stăm până la 5 dimineaţa, să dormim jos lângă un pacient, şi a doua zi, cand pacientul ăla şi-a revenit şi a plecat pe picioare, ai şters tot cu buretele nu iţi mai aduci aminte ce s-a întâmplat decât dacă vezi instantanee făcute, poze din timpul operaţiei, sau din timpul recuperării. Da, ni s-a îtâmplat să stăm şi 72 de ore lângă un pacient, numai să vedem că e bine. Că vă spuneam, medicul, în primul rând are nevoie de hrana asta spirituală, de reuşita ştiintifică, de reuşita medicala şi poate nu în ultimul rând, de reuşita umană .

 

Dacă cel mai greu moment este când spui aparţinătorului că ai pierdut pacientul, poate cel mai frumos moment este când îi spui că ai rezolvat problema. Şi am avut situaţii cumplite, dacă mă intrebaţi acuma, judecând la rece, adică stop cardio respirator în timpul ecografiei, una din doamne mi-aduc aminte –l-am şi botezat Bobiţă/Cotabiţă p-ăla micu’ că a supravieţuit după vreo oră de resuscitare- doamna a ajuns …i s-a făcut rău şi femeii, proprietarei! Pe o masa noi resuscitam câinele, pe cealaltă masă oxigen şi trimis la Spitalul Municipal de Urgenţă proprietara! Deci sunt momente cumplite, pe care cei care tratează cu superficialitate domeniul ăsta, nu le pătrund în esenţa lor, să ţnţeleagă dramele prin care trec şi aparţinătorii şi medicii deopotrivă.

 

Reporter: Ce aţi câştigat şi ce aţi pierdut de pe urma creării acestei clinici?

 

Dr. Florin Leca: De pierdut absolut nimic. În viaţă nu am considerat niciodată latura financiară preponderentă, din punctul meu de vedere. Pentru mine. Chiar dacă aparatura să ştiţi, pe partea de cardiologie costă enorm. Adică aparatele, ecografele performante, pleacă de undeva de la 30.000 de euro, o sondă de ecograf 6 mii de euro şi aşa mai departe, tensiometrul veterinar 2000 de euro si exemplele pot continua. Aparatura pentru a fi performantă, să o poţi folosi în domeniu este foarte scumpă. Dar n-o putem trece, eu ştiu, la pierderi. Pentru ca investiţia în aparatura asta atât de complexă şi de scumpă şi de complicată ne-a ajutat sa rezolvăm anumite probleme tehnice sau medicale, care una peste alta se transpun în vieţi salvate. Şi-atunci chiar dacă da, renunţăm la anumite concedii, investiţii pe care am putea să le facem în casă, în familie, în orice altceva, pentru noi înseamnă un câştig.

 

Cred că printre cele mai frecvente întrebări pe care le primim este “da’ când o să vi se amortizeze cheltuielile”… ei bine, recuperez valoarea, eu ştiu, a sondei vasculare de exemplu, în momentul în care am pus diagnosticul folosind acea ustensilă, eu consider că mi-am recuperat pierderile. De câştigat, spuneam că sunt un român fericit, vin în fiecare zi cu plăcere la munca . Am câştigat …în primul rând o familie în plus faţă de cea pe care o am. Gândiţi-vă că în ultimii 10 ani de zile am lucrat cu foarte mulţi medici fie că e vorba de medici din Bucureăti, fie că e vorba de medici din ţară, eu la clinică mă simt ca şi cum aş lucra aşa într-un spital foarte, foarte mare, unde poate dimineaţa vorbesc cu un coleg din Braila, din Galaţi, din Iaşi, după amiaza vorbesc cu 10 colegi din Bucureşti şi ţinând legătura asta ani de zile, e un sentiment formidabil, extraordinar.

 

Mi-aduc aminte de unul din colegii noştri, m-a sunat de Crăciun să imi spună sărbători fericite şi să- mi mulţumeasca pentru colaborarea din ultimul an, adica m-am simţit…. mândru cred ca e puţin spus, da’ ar trebui să mergem un pic mai mult de atât şi să spunem că te simţi obligat, responsabil, de fiecare data când primeşti un pacient de la un coleg întotdeauna treaba trebuie să o faci excepţional, deci aia e cea mai mare obligaţie pe care trebuie sa o poarte medicul caruia îi sunt trimise cazuri de către colegi. Întotdeauna trebuie sa încerci, că este două noaptea, că e cinci dimineaţa, că eşti obosit, că ai văzut 10-15 pacienţi, nu are relevanţă. Pentru că dacă am judeca, eu ştiu al -16 -lea pacient pe ziua de azi, ai spune, nu vreau sa dau exemple din alte meserii, da’ ştim cu toţii al- 16- lea client la cofetărie nu ne mai interesează aşa de mult ca ne-am făcut treaba nu?!

 

Eh, ce reprezintă al 16-lea pacient pentru mine, poate pentru un medic din Galaţi este cel mai important pacient al lui şi aici e foarte greu, dar am parte de foarte multe satisfacţii, în momentul în care reuşeşti să creezi în primul rând o familie. Să treci peste bariera asta a competiţiei, a concurenţei pe piaţă uneori loială, alteori neloială concurenţa, nu, am dezvoltat o familie în care efectiv aşa ne simţim şi de fiecare dată când vorbesc cu un coleg, am impresia că ne-am văzut ieri la cafea. Îmi place foarte mult să lucrez în echipe multidisciplinare, de aceea colaborez cu doi trei chirurgi pe parte cardiovasculară, colaborez cu medic pe nefrologie care face dializa, cum este Alex Viţelaru , sper să nu uit pe cineva, da’ de fiecare dată avem echipe care implică anestezişti buni ecografişti abdominali foarte buni. Poate din exterior nu se vede foarte mult progresul ăsta dar gândiţi-vă de unde s-a plecat.

 

S-a ajuns de la tratamentul doar a animalelor de ferma şi am ajuns la hemodializă, am ajuns la operaţii pe cord, am ajuns la operaţii pe coloana vertebrală, am ajuns la transfuzii de sânge, bancă de sânge pentru animale, operaţii pe ochi şi aşa mai departe A fost un progres extraordinar al medicului veterinar român, cu un pas înainte medicul privat, ceea ce e normal ţn capitalism, aşa trebuie să se întâmple, dar şi în mediul universitar, să nu cumva să uităm şi asta, şi rezultatele s-au văzut. Deci ce am câştigat, am câştigat în primul rând o familie lărgită, o familie de colegi pe care probabil că nu i- aş fi perceput, nu i-aş fi descoperit dacă n-aş fi avut clinica asta.

 

Reporter: Cum v-a afectat noua fiscalitate?

 

Dr. Florin Leca: Complicat. Ne-a afectat. Să ştiţi că noi în esenţă ca medici ar trebui sa fim concentraţi suta la suta pe partea tehnică a medicinei. Cu alte cuvinte noi ar trebui să ne ocupăm de boli, de pacient de cursurile de perfecţionare continuă, de noutăţile care apar, de medicamente. De fiecare data cand se schimbă legislaţia, şi slavă Domnului că în ultimii ani am avut, aşa, un concurs de a schimba legislaţia, trebuie să ne punem şi noi la punct, fie că ne place fie că nu. Nu pot spune că am inţeles mare lucru. Noi inţelegem alte lucruri, inţelegem lucrurile din medicină .

 

De fiecare dată când mi se explică un nou concept de fiscalitate îmi pun problema de ce era nevoie de conceptul respectiv, că peste doi trei ani de zile vedem cu toţii că s-a dovedit că conceptul ăla nu se impunea. Sau că ne-a complicat într-un mod artificial viaţa. Şi poate că ar trebui sa înţeleaga toată lumea, dacă dorim performanţă într-un anumit domeniu trebuie sa îi protejam pe oamenii ăia de acolo, fie că e vorba de sport fie ca e vorba de medicină, fie că e vorba de cultură. Trebuie să laşi artistul să inveţe rolul la teatru, sportivul să se antreneze, medicul să citească de dimineaţă până seara, nu poţi să îi ceri să fie şi contabil.

 

Reporter: De ce nu există în România un sistem de asigurări de sănătate pentru animale de companie?

 

Dr. Florin Leca : Pentru ca ar costa. Ăsta e primul raţionament. Nu din partea medicilor veterinari este problema, da’ gândiţi- vă că încă nu avem o societate suficient de dezvoltată, hai să spunem nu din punct de vedere intelectual, ci din punct de vedere uman mai degrabă. Ne confruntăm şi aţi văzut foarte bine cazuri crunte de maltratare a animalelor. Vom avea în momentul în care majoritatea proprietarilor de animale vor înţelege de ce trebuie să plăteasca o suma lunară sau anuală, în aşa fel incât în situaţiile de urgenţa, de criză, să nu mai platească o sumă foarte mare. Ştiţi ce face medicul veterinar acum? Azi am fost sunat, domnu’ doctor azi vreau sa vin cu pacientul ca am o problemă da’ nu am luat salariul . Şi am zis puteţi veni liniştit las’ că vedem noi cum facem.

 

Asta facem de ani de zile noi ca medici veterinari. Deşi nu- mi amintesc ultima oara când am fost la notar să mi se răspundă cu aceeasi monedă. Dar când eşti implicat emoţional zici ok, n-aţi luat salariul, plătiţi la pensie sau data viitoare şi rezolvăm întâi actul medical. Noi avem un cod deontologic, nu ştiu în câte meserii există lucrul ăsta, suntem obligaţi prin codul deontologic al medicului veterinar să tratăm sau să abordăm orice urgenţă apare, lucru care nu se întâmplă de exemplu în medicina umană unde eşti purtat, îmi pare rău, da’ trebuie s-o spun, eşti purtat prin ambulanţă, că acolo nu avem RMN, că acolo n-avm CT, poate, Doamne- ajută, scăpăm de pacient. Lucrul acesta în medicina veterinară noi l-am statuat prin codul deontologic, eşti obligat să asiguri un minim de ajutor oricărui pacient.

 

Reporter: Ce consideraţi extraordinar în viaţa dumneavoastra?

 

Dr. Florin Leca: Două lucruri familia şi meseria!

 

Reporter: Care este cea mai mare şansă pe care aţi avut-o în viaţă?

 

Dr. Florin Leca: Am avut o şansă enormă când aveam cred că 20 de ani să cunosc unul dintre medicii de top din acea perioada, un ortoped formidabil, şi anume profesorul Horia Elefterescu! Şi la 20 de ani contează enorm sa- ţi dai seama ce înseamnă un vârf şi când spun vârf nu mă refer doar la nivel de ţara noastră. Pe vremea aceea în anii ‘90 pana în 2000 Horia era un medic de top în toată lumea! Şi atunci te poţi raporta foarte uşor în momentul când ai un exemplu, uite aşa trebuie să arăţi !

 

Cred că a fost o şansă enormă să-l cunosc, să-l văd cum lucrează, să văd cum gândeşte, să văd unde se poate ajunge FIIND ROMÂN. Am avut un endocrin străin invitat în România şi a vorbit şi despre babesioza, la sfârşitul conferinţei l-am întrebat, zic, nu vă suparaţi, ştiţi cine a descoperit babesioza sau de ce se cheamă aşa? N- a ştiut! N-a ştiut! Diplomat european pentru endocrin n- a ştiut! Şi nu era vina lui ca n-a ştiut caăVictor Babeş a descoperit babesia, iaraşi o luăm de la capăt cu cazul Pavelescu cu insulina,e vina noastră . D-aia am dat exemplul cu profesorul Horia Elefterescu, un medic roman. Pentru ca avem exemple pe care să le putem urma, cu o singura condiţie, să dorim să le vedem.

 

Reporter: Ce vă place şi ce nu vă place la România de azi?

 

Dr. Florin Leca: La România îmi place totul. Dar dacă e vorba de români, nu-mi place cum suntem instruiţi de mici: de la Baltagul, la Mioriţa, Gândăcelul, El Zorab, Caţeluşul şchiop, Puiul. Fatalismul ăsta nu îmi place. Cine a depăşit fatalismul ăsta, a reuşit nu numai în România ci pe plan internaţional. Am luat legatura de- a lungul timpului cu colegi străini, de afară, toţi s-au minunat cum am putut să facem anumite lucruri în România, cu un suport financiar precar. Pentru că ei dacă ar fi avut resursele astea rudimentare pe care le-am avut noi acum 10-15 ani, n-ar fi ajuns niciodată în punctul în care suntem noi azi. Ăsta este paradoxul românesc, de la fatalism la creativitate şi curajul nebun de a ajunge şi a fi de multe ori mai bun decât cei de afară care au totul de-a gata.