Cum se vede Eminescu cel de după Eminescu, la 168 de ani după moartea lui

De la debutul din 1866 în revista Familia a lui Iosif Vulcan, Eminovici Mihai a devenit Mihai Eminescu şi, sub acest nume, a trăit şi a scris literatură şi gazetărie pe ici, pe colo, în România diverselor geometrii politice şi prin oarece străinătăţuri între anii 1850 şi 1889, scrie Mediafax.

În volum a (fost) debutat de Titu Maiorescu – Poesii (ed. I, 1883). I s-a refuzat Premiul Academiei.

• Michael J. Fox, actorul care s-a întors în viitor. Diagnosticat cu Parkinson la vârsta de 29…
• Sergei Mikhailovich Eisenstein, pionier în teoria și practica montajului de film. „Cinematograful este moștenitorul tuturor culturilor…

La 15 iunie 1883, Eminescu a (fost) înnebunit şi, până la ultima suflare pe care şi-a dat-o în sanatoriul dr Şuţu de pe strada Plantelor din Bucureşti, a oscilat, tragic, între perioade de aparentă sănătate şi episoade de revenire a bolii.

Corpul neînsufleţit al poetului a fost dus, pentru autopsie, la Spitalul Brâncovenesc. Doctorii au vrut să i se uite în cap, să vadă ce avea el acolo, dar, luaţi cu treaba cum erau, şi pentru că se isprăvise programul de lucru, i-au uitat creierul într-un borcan, pe pervazul unei ferestre, unde acesta s-a şi stricat.

De pe urma lui Eminescu ne-au rămas vreo patru poze şi câteva zeci de kilograme de operă proprie şi mai bine de o tonă de exegeze.

La celălalt capăt al continentului, la Lisabona, în faţa cafenelei „A Brasileira” şade, turnat în bronz, pe un scaun de bronz, la o masă de bronz, poetul Fernando Pessoa. Alături, pe un scaun gol, se aşază oamenii unul după altul, să-şi facă o fotografie cu Pessoa. Interiorul cafenelei „A Brasileira”, preferata poetului, a rămas aproape neschimbat, în memoria lui.

De altfel, Pessoa este mai prezent în Lisabona decât era în timpul vieţii sale (1888-1935). Chipul sau silueta sa sunt prezente în graffiti-uri, artişti stradali îi împrumută imaginea, se vând tricouri cu Pessoa, e prezent şi în lucrări de „artă academică”, e pretutindeni.

Portughezii au ales să-l omagieze pe poet ca pe unul de-al lor, nu ca pe vreun personaj fabulos venit din altă lume. Pessoa este o persoană familiară fiecărui portughez; e vecinul lor, e prietenul lor. Sigur că o astfel de abordare a posterităţii poetului are efecte şi asupra receptării operei sale, receptare tot caldă şi prietenoasă, iar nu idolatră.

Astfel, Pessoa este unul dintre cele mai vii personaje ale Lisabonei. N-ai cum să nu-l întâlneşti pe stradă iar dacă nu ştii cine e poţi întreba şi ai să afli îndată răspunsul.

Prezenţă postumă a lui Eminescu în memoria colectivă este păstrată, în mod nefericit, în texte şi reprezentări doldora de metafore, hiperbole, parabole, exaltări, adoraţii patetice şi misticoide, care, fiecare în parte şi toate laolaltă nu fac decât să te îndepărteze de persoana nefericitului de poet şi, astfel, şi de opera sa.

La Lisabona chiar poţi să bei un păhărel cu Pessoa; la noi nu ştiu cui i-ar veni să stea la aceeaşi masă cu o fiinţă înaripată, fie ea „Luceafăr” ori „Zburător”.

În anul 1911, la Galaţi, avea să fie dezvelit primul monument dedicat lui Eminescu. Aveau să urmeze alte câteva zeci de monumente, statui, busturi, în ţară şi în străinătate. În toate cazurile, atât comanditarii, cât şi sculptorii (altfel artişti stimabili) s-au dovedit a fi depăşiţi de temă. La Galaţi, Eminescu iese dintr-o stâncă la poalele căreia se împleticeşte o femeie goală; la Montréal a apărut un Eminescu desculţ, ambalat într-un halat şi cu o mimică de retardat; la Blaj, capul lui Eminescu pare înfipt într-o bucată de pânză precum cel al marionetelor ce sunt manevrate cu degetele; la Cluj, Eminescu pare a fi scos în cătuşe din sediul DNA; la Iaşi poetul apare înfăşurat într-o draperie groasă; la Paris avem de-a face cu un Eminescu mutant, crescut între crengile unui copac; la Chişinău, în faţa sediului Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova, statuia lui Eminescu pare a-l înfăţişa, prin atitudine şi aroganţă, pe Miron Cosma; la Bucureşti, în faţa Ateneului, găsim un Eminescu nud, cu un prosopel înfăşurat în jurul şodurilor etc. etc.

Despre acest ultim Eminescu, cel din faţa Ateneului Român, poetul T.O. Bobe a publicat cu ani în urmă (în revista Dilema), un text care merită citat: „Mă întreb cum să nu râzi în faţa unui Eminescu nud şi cum să nu-ţi închipui instantaneu figurile altor scriitori în aceeaşi ipostază. Gândiţi-vă la Maiorescu având un ştergar în jurul şoldurilor, la Caragiale camuflându-şi Doamne iartă-mă cu pălăria, la Hortensia Papadat Bengescu în costum de baie, la Sadoveanu cu şuncile revărsate peste şnurul boxerilor.”

La sfârşitul anilor ʼ90, Alexandru Condeescu, directorul de atunci al Muzeului Naţional al Literaturii Române, a organizat, la sediul instituţiei, o expoziţie Eminescu. Acolo şi atunci am văzut pentru prima oară, expusă sub un „acvariu” de sticlă, masca mortuară a lui Eminescu (ipsosul a fost realizat la 16 iunie 1889, la Spitalul Brâncovenesc, de către sculptorul Filip Marin). Cutremurat, l-am rugat pe Condeescu să mă lase să ţin în mâini mulajul. Şi m-a lăsat. Ipsosul acela ieftin îl păstrează pentru eternitate pe Eminescu aşa cum a fost şi este mult mai impresionant decât toate marmurele în care a fost dăltuit sau bronzurile monumentale în care a fost turnat poetul.

Pe aceeaşi temă şi în acelaşi spirit, Nichita Stănescu a scris despre înaintaşul său: „Atâta să nu uitaţi:/ că el a fost un om viu,/ viu,/ pipăibil cu mâna.// Atâta să nu uitaţi:/ că el a băut cu gura lui,/ că avea piele/ îmbrăcată în ştofă.” Iar textul lui Nichita este o îmbrăţişare mult mai frumoasă şi mai adevărată decât exaltarea idolatră a lui G. Călinescu: „Ape vor seca în albie, şi peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, şi câte o stea va veşteji pe cer în depărtari, până când acest pământ să-şi strângă toate sevele şi să le ridice în ţeava subţire a altui crin de tăria parfumurilor sale.”