Povestea tristă a oraşului Mărăşeşti. Deşi este una dintre cele mai importante simboluri ale istoriei moderne româneşti, localitatea este lăsată în paragină

România a intrat în primul război mondial în anul 1916, de partea Antantei şi, după o serie de victorii repurtate asupra forţelor Puterilor Centrale, armata română a suferit grele înfrângeri, ceea ce a făcut ca, în anul 1917, din România să mai fi rămas doar câteva judeţe din nordul Moldovei, acolo unde s-au refugiat toate instituţiile statului şi Casa regală. Mai mică decât oricând, România s-a aflat aproape de ieşirea din istorie. Cu toate acestea, la sfârşitul anului 1918, România avea să devină mai mare ca niciodată, mai mare chiar decât este astăzi, potrivit Mediafax.

Dincolo de eforturile politice şi diplomatice care au condus la un asemenea fericit deznodământ, el se datorează, în primul rând, eroismului armatei române, care a rezistat, în vara anului 1917, atacurilor cumplite ale armatei Puterilor Centrale.

• Actorul Alan Rickman: „Există o voce interioară care-ți spune întotdeauna ce ar trebui să faci”
• Christian Dior, maestrul haute couture. „Îngrijirea este secretul eleganței reale”

Pentru a slăvi memoria ostaşilor români căzuţi în acele bătălii, au fost ridicate, numai în judeţul Vrancea, patru mausolee: la Mărăşeşti, Mărăşti, Soveja şi Focşani.

Un alt mausoleu dedicat memoriei ostaşilor români morţi în primul război mondial a fost ridicat la Mateiaş, în judeţul Argeş.

Mausoleul de la Mărăşeşti a fost inaugurat în anul 1938 şi adăposteşte mormitele a aproape 6.000 militari români, soldaţi şi ofiţeri. Generalul Eremia Grigorescu, cel care a comandat armata română pe frontul de la Mărăşeşti a supravieţuit războiului, a apucat să vadă România Mare şi s-a stins din viaţă la 1919; la dorinţa sa a fost înmormântat tot în incinta Mausoleului de la Mărăşeşti, în preajma soldaţilor pe care i-a condus în luptă, sarcofagul său ocupând poziţia centrală a monumentului.

Fresca interioară a Mausoleului a fost realizată de Eduard Săulescu, iar basoreliefurile exterioare sunt opera sculptorilor Ion Jalea şi Corneliu Medrea. Toate cele patru mausolee din judeţul Vrancea au fost restaurate în perioada 2009-2013.

Generalul francez Henri Mathias Berthelot a fost, începând din a doua jumătate a anului 1916, şeful misiunii militare franceze în România şi a avut o contribuţie esenţială la instruirea şi înzestrarea armatei române. În semn de recunoştinţă, a fost decorat cu cele mai înalte ordine ale statului român, a fost ales membru de onoare al Academiei Române şi a fost numit cetăţean de onoare al României. O stradă din Bucureşti îi poartă numele şi, în mod ridicol şi nepotrivit, cineva a avut ideea să-şi boteze cârciuna aflată la câteva zeci de metri de Mausoleul de la Mărăşeşti – Berthelot, astfel încât sub patronajul memoriei generalului francez trecătorii osteniţi se pot ospăta cu un mititel şi se pot cinsti cu o cinzeacă.

Cu câteva zile înainte de porni către Mărăşeşti, am citit articolul unui coleg care spunea că în acestă localitate, citez: „bancnota de un leu este cea mai tranzacţionată”. Asta înseamnă că oraşul este, astăzi, trist şi foarte sărac.

Articolul integral poate fi citit aici.

Am mers să văd cu ochii mei cum stau lucrurile. Şi stau rău.

Mărăşeştiul are, conform ultimului recensământ (2011) aproape 11.000 de locuitori. Mai are un trecut glorios – mareşalul Joffre, fostul comandant suprem al armatelor Antantei pe frontul din Vest, a decernat localitatăţii, în numele Franţei, în 1920, „Crucea de Război”. Are şi prezent, iar aşa cum arată acesta acum e cât se poate de limpede că nu are niciun viitor. În aceste zile, nu puţini politicieni vor rosti numele localităţii, nu puţini vor descinde în sunet de girofaruri, mimând pioşenia, la Mărăşeşti. La Mausoleu, fiindcă localitatea o vor evita – oraşul a ajuns o văgăună a tristeţii şi a sărăciei. „Pelerinii” politici care se vor perinda prin preajma Mausoleului în aceste zile o vor face pentru a se agăţa, ca nişte vagoane, de locomotiva unor fapte săvârşite de înaintaşi căutând, în acest fel, să-şi umfle aşa-zisul capital de imagine. În mod normal, ar trebui să trăiască şi să lucreze în aşa fel încât să fie ei înşişi „locomotive” ale contemporanilor, dar asta este cu mult mai greu şi cu mult mai puţin profitabil în plan personal. Sunt gata să pun prinsoare că în oraşul Mărăşeşti nu va pune piciorul niciun politician.

Înainte de 1989, Mărăşeştiul a avut şi ceva industrie – acum nu mai are nimic. A avut şi cinematograf – a răposat şi acesta. A avut o Casă de cultură – acum e ferecată. A fost un important nod de cale ferată al ţării – acum, prin Gara Mărăşeşti se mai târăsc doar câteva garnituri de tren anemice. Gara însăşi, construită la anul 1881, este monument istoric, dar este lăsată în paragină. Pe străzile oraşului circulă mai multe căruţe decât maşini. Fostele magazine sunt închise, doar la o sală cu păcănele euşa deschisă. În perioada interbelică avea şi hotel. Acum nu mai are şi nici n-ar avea de ce să aibă – de ce ar înnopta cineva aici?

Am ajuns la Mărăşeşti la ora 14.30, într-o zi oarecare a săptămânii. Pustiu, câini fără stăpân, căruţe, asfalt crăpat prin care a răzbit iarba, un singurul chioşc de ziare închis de nu se ştie când, iar de stâlpii de iluminat, cu globuri ştirbe, de pe străzi, se bălăngăneau, în bătaia vântului, decoraţii luminoase de la începutul mileniului. Nici nu mai puteau fi aprinse, nici jos nu le dădea nimeni.

În Mărăşeştiul de astăzi n-ai cum să faci accident de circulaţie decât dacă te pocneşti cu maşina de vreun stâlp sau de vreun gard. Sau, eventual, dacă dă o căruţă peste tine.

Mărăşeştiul de astăzi este la fel de mort precum eroii militari care odihnesc în Mausoleu.

Din fosta fabrică de sticlă a mai rămas doar platforma de beton, iar din fosta fabrică chimică au mai rămas nişte ruine. Aceasta, fabrica chimică, a fost construită la începutul secolului XX şi a supravieţuit ambelor războaie mondiale, deşi a fost bombardată. Războaiele, însă, s-au dovedit mult mai miloase cu dânsa decât „revoluţia şi reforma”, ca să citez un clasic în viaţă. „Revoluţia şi reforma” i-au venit de hac, definitiv.

Înainte de a-şi ocupa locul în cimitirul industriei româneşti, fabrica chimică de la Mărăşeşti s-a mai zvârcolit puţin şi a funcţionat ca fabrică de viermi, în colaborare cu nişte italieni. Cum aici se producea şi clei de oase (din oase de animale) şi cum pe oasele cu pricina – materia primă – mai erau şi urme de carne, partenerii italieni au adus oarece muşte selecţionate şi le-au închis, laolaltă cu oasele, în depozite. Muştele îşi făceau treaba lor de muşte şi îşi depuneau ouăle pe oase, din ouă ieşeau viermi care, la vremea potrivită erau expediaţi cu tonele în Italia, în containere frigorifice, amorţiţi, nu congelaţi, atât cât să nu se transforme în muşte. Câţiva ani Mărăşeştiul a exportat zeci de tone de viermi pentru pescarii italieni. Nici povestea asta n-a ţinut prea mult – într-o bună zi italienii şi-au luat muştele şi au plecat acasă.

Despre aceeaşi fabrică chimică mai circulă o poveste: la începutul anilor ʼ90, nu se ştie prea bine cum, prin Mărăşeşti s-a „rătăcit” o delegaţie de japonezi. Când le-a fost prezentată fabrica chimică, japonezii s-au oferit s-o cumpere imediat, miraţi peste poate că utilaje vechi de aproape 100 de ani încă funcţionau şi erau numai bune de expus într-un muzeul al tehnicii. Dar, cum pe vremea aceea eram chitiţi să „nu ne vindem ţara”, propunerea asiaticilor a fost respinsă.

Atestat documentar de la anul 1392, Mărăşeştiul a avut momentul său de glorie în timpul primului război mondial, iar perioada de maximă dezvoltare a cunoscut-o în interbelic. Acum, oraşul se găseşte în moarte clinică.

Câteva comparaţii: din informaţiile cuprinse în lucrarea „Mărăşeşti în fapte şi imagini – O istorie în date” (autori Aurel Necului şi Stănel Ion, apărută la Editura ATEC, în 2017), rezultă că, în 1980, la Mărăşeşti funcţionau 7 şcoli generale cu 1.914 elevi şi un liceu, unde învăţau 732 de elevi. În 2013, se regăseau doar două şcoli gimnaziale şi tot un liceu, frecventat, însă, de 400 de elevi.

În anul 1978, la Mărăşeşti funcţiona un spital cu 125 de paturi. Astăzi, spitalul este doar o amintire.

Tot din lucrarea anterior citată am mai aflat că „datorită familiei Negropontes, comuna rurală Mărăşeşti din preajma primului război mondial avea o stare economică superioară celei din Mărăşeştii de astăzi.”

Cine au fost Negropontes-ii? Povestea acestei familii merită un popas jurnalistic dedicat. De reţinut, acum, doar faptul că primul Negropontes s-a stabilit în România pe la 1840, ca refugiat grec din insula Chios în urma agresiunii turce. În 1920, un urmaş al primului Negropontes – George Ulise Negropontes – avea să doneze Societăţii Naţionale a femeilor Ortodoxe Române terenul (20 de hectare) pe care a fost construit Mausoleul de la Mărăşeşti.

Epilog: mai puţin ştiut este faptul că Mărăşeştiul a dat lumii şi un cap încoronat. La anul 1854 s-a născut la Mărăşeşti Milan Obrenović, cel care avea să devină Milan I, rege al Serbiei. Tatăl său, Miloš Obrenović, rege al Serbiei, fusese detronat în anul 1842 şi s-a refugiat la casa soţiei sale, Elena Maria Catargiu, la Mărăşeşti. Milan, fiul lor născut în exil, a domnit în Serbia între anii 1868-1889, apoi a abdicat şi s-a retras, pentru restul vieţii, la Paris.