10 Mai, istoria unui poem care spune o poveste aproape uitată

Poemul lui Alecsandri se cheamă chiar aşa: „10 mai” şi este, prin povestea pe care o spune, o parte a istoriei noastre. Odinioară, pus pe muzică, textul lui Alecsandri era cântat cu înflăcărare (şi) la deschiderea fiecărui an şcolar, scrie Mediafax.

• „A fi regină este supraestimat”. Regina Iordaniei: „Suntem mai puternici atunci când ascultăm”
• Test de cultură generală. Cine a fost partenerul lui Mozart?

Din 1947 şi până în zilele noastre, poemul nu mai este cântat, nu este studiat, nu este nici măcar amintit în programele şi în manualele şcolare. Povestea poemului acoperă o perioadă de 81 de ani din istoria României, din 1866 şi până în 1947. De atunci, din 1947 şi până astăzi, au trecut abia 70 de ani… Măcar din acest motiv statistic şi tot ar trebui să ştim că poemul şi istoria pe care o spune au existat.

10 Mai – de Vasile Alecsandri

A venit din munţi un vultur/ Şi ne-a zis: „Români Eroi,/ Ştiu un prinţ viteaz şi tânăr/ Ce-ar veni cu drag la voi./ Dacă-l vreţi vi-l dau ca Vodă”./ Noi cu toţii: „Să ni-l dai”./ Şi ne-a dat pe Vodă Carol,/ Într-o zi de 10 Mai.// Şi-a venit vulturul iară,/ Şi ne-a zis: „Popor Român,/ Eşti viteaz, de ce mai suferi/ Jugul unui neam păgân?/ Fă-te liber, dezrobeşte-ţi/ Mândra ţară care-o ai”./ Şi noi liberi ne făcurăm/ Într-o zi de 10 Mai.// Vulturul venit-a iarăşi/ Şi ne-a spus: „Popor Român,/ Aţi luptat cumplit la Plevna/ Duşi în foc de-al vostru Domn./ Vrednic e să-l faceţi Rege,/ Într-o ţară ca în rai”./ Şi noi rege îl făcurăm/ Tot în zi de 10 Mai.// Zece Mai ne-a fi de-a pururi/ Sfântă zi, căci ea ne-a dat/ Domn puternic ţării noastre/ Libertate şi Regat./ Ridicaţi cu toţii glasul/ De prin şesuri, de prin plai,/ Să trăiască România/ Ura! pentru 10 Mai!

Despre 10 mai:

– la 10 mai 1866, Carol I a depus jurământul în faţa Parlamentului român şi a devenit, astfel, Domn al României;

– la 10 mai 1877, domnitorul Carol I a semnat proclamaţia de Independenţă a României faţă de Imperiul Otoman;

– la 10 mai 1881, Carol I a fost încoronat Rege al României;

– între 1866 şi 1947, 10 mai a fost Ziua naţională a României.

În noiembrie 1946, în România s-au desfăşurat primele alegeri parlamentare de după cel de-al doilea Război Mondial (fraudate şi astfel câştigate de către comunişti şi de complicii lor).

Sunt 71 de ani de atunci. În toţi aceşti ani, istoria naţională nu poate consemna decât un foarte scurt moment de normalitate: cele aproape 15 minute în care Regele Mihai şi-a citit mesajul în Parlamentul României, în dimineaţa zilei de 25 octombrie 2011.

S-a tot spus că România nu are tradiţie monarhică. Dar despre România (Mică) se poate vorbi abia de la 1859 încoace. Iar de la 1859, România Mică a avut Domn pe Alexandru Ioan Cuza. Apoi, de la 1866 până la 1881, (tot) Domn al României a fost Carol I. Din 1881 urmează, până la 1947, un şir de regi ai României (devenită Mare din 1918): acelaşi Carol I, Ferdinand, Carol al II-lea şi Mihai (ultimii doi cu alternanţe la Tron). Aşadar, de la Cuza până în 1947, sunt 88 de ani. Din 1947, România este Republică. „Populară” şi „Socialistă” până în 1989, „democratică/ parlamentară” din 1989 până astăzi. Republica noastră a împlinit 70 de ani. Lăsând orice alt comentariu de o parte, avem de comparat cifra 88 cu cifra 70. Asta ca să vedem, aritmetic, ce şi cum cu tradiţia. Monarhie vs Republică: 88 – 70. Dacă unii reproşează acestui calcul că am adăugat şi domnia lui Cuza la monarhie, poftim, o scădem şi obţinem Monarhie vs. Republică: 81 – 70.

În discursul său din Parlament, din 25 octombrie 2011, Regele Mihai a enumerat câteva valori fundamentale de la care un neam n-ar trebui niciodată să abdice: libertatea, identitatea şi demnitatea. Libertatea ni se trage de pe la 1877, când cu Războiul de Independenţă purtat sub comanda primului nostru Rege, Carol I. Identitatea ni se trage de la Marea Unire din 1918, înfăptuită sub domnia Regelui Ferdinand. Iar demnitatea poate fi lesne găsită în perioada interbelică, la vremea când leul, moneda Regatului României, era una dintre cele mai puternice monede ale continentului şi când o seamă de români ţineau capul de afiş pe teritoriul artelor şi al ştiinţelor în Europa.

În fine, o ultimă observaţie: pe 25 octombrie 2011, de la discursul Regelui Mihai din Parlament au absentat mai multe persoane, printre care şi preşedintele de la acea vreme al României. O singură absenţă este inexplicabilă: aceea a Patriarhului Bisericii Ortodoxe Române. În special de către BOR, Regele ar trebui să fie perceput (fără nici un comentariu) drept Unsul lui Dumnezeu (asta, desigur, dacă Patriarhul şi BOR admit existenţa lui Dumnezeu). Lipsind de la întâlnirea cu Regele, Patriarhul a absentat de la întâlnirea cu rosturile cele mai intime şi mai subtile ale Bisericii sale, ratând, iremediabil, un moment istoric. Irepetabil.