Lucrări de artă faimoase de la Dali şi de Kooning pot conţine semne ale tulburărilor pe care marii artişti le aveau
Acest studiu pleacă de la premiza că desenele reprezintă, printre altele, şi indicatori ai unor tulburări neuronale.
Cercetătorii britanici de la Universitatea din Liverpool, care au efectuat acest studiu, au analizat peste 2000 de lucrări care aparţin de şapte artişti, inclusiv, Salvador Dali, Pablo Picasso şi Claude Monet – şi au găsit că fractalii din desene sunt indicatori ai unor schimbări cognitive aduse de boli precum Alzheimer şi Parkinson.
Fractalii sunt structuri sau modele geometrice care se repetă la fiecare scară a mărimii şi se găsesc deseori în natură, precum în structura fulgilor de zăpadă şi în plante. Acestea se găsesc şi în artă, unde formele apar reproduse la scări mai mici într-o lucrare de artă.
În acest studiu, savanţii au analizat lucrările lui Salvador Dali şi lui Norval Morrisseau (care aveau boala Parkinson), de asemenea au analizat lucrările lui James Brooks şi Willem de Kooning (care aveau Alzheimer) şi lucrările altor trei pictori faimoşi precum Marc Chagall, Pablo Picasso şi Claude Monet despre care nu se cunoaşte să fi avut vreo tulburare neurologică.
În toate cazurile, dimensiunea fractalilor s-a schimbat, devenind mai mare odată cu înaintarea în vârstă pentru Chyagall, Picasso şi Monet. Total opus însă, lucrările de artă ale lui de Kooning şi Brooks – care aveau Alzheimer – prezintă o descreştere a dimensiunii fractalilor între anii ’40 şi ’80. La Dali şi Morrisseau, care aveau Parkinson, se observă o creştere a acestora în anii 20 ai lor, ajungând la un maxim în anii 50-60 şi scăzând iarăşi.
Cercetătorii menţionează că această descoperire nu înseamnă un nou mod de a diagnostica aceste boli, dar pot arăta cum aceste tulburări afectează creierul. Psihologul Alex Forsythe care a participat la acest studiu spune: „nu cred că aceasta va fi o metodă de diagnosticare, dar cred că va determina oamenii să ia în considerare o nouă direcţie de cercetare a demenţei.”
Totuşi, nu toţi cercetătorii sunt convinşi. Kate Brown, de la Hamilton College din New York – care a participat în 2006 la un studiu care punea la îndoială existenţa fractalilor în lucrările de artă ale lui Jackson Pollock – numeşte studiul o absurditate. Aceasta spune că măsura în care tiparele sunt reproduse în lucrările de artă este prea mică pentru a fi numite fractal, deci, susţine cercetătoarea, premiza este complet falsă.
Lucrarea publicată în 2006 care susţinea inexistenţa fractalilor în lucrările de artă a determinat dispariţia aproape completă a lucrărilor care susţineau opusul, aşadar, o astfel de lucrare este o raritate în lumea ştiinţifică.
În contrast, cercetătorul care a folosit analiza fractală pentru a examina opera lui Pollock, Richard Taylor, de la Universitatea din Oregon, descrie noul studiu ca fiind „o demonstraţie magnifică a artei şi ştiinţei, venind laolaltă.”
Este ciudat – dacă se vorbeşte de alăturarea a două domenii precum arta şi ştiinţa – că vocea specialiştilor în artă nu se aude. O simplă consultare a unui asemenea specialist probabil rezolva controversa într-un mod mult mai elegant. De asemenea, premiza pare una superficială: nu se poate stabili o relaţie de cauzalitate doar pe baza unui singur aspect (care şi acela, probabil inexistent) între condiţia artistului şi lucrările sale.
Totuşi, orice studiu care atinge acest subiect şi poate ajuta cumva la stabilirea unor remedii pentru demenţă este demn de luat în considerare, aşa cum şi autorii acestui studiu au menţionat: „sperăm că inovaţia noastră poate deschide calea unei noi direcţii de cercetare care poate ajuta la diagnosticarea bolilor neurologice în primele faze ale sale.”
Sursa: Science Alert
Vă recomandăm să citiţi şi următoarele articole: