Ce a existat înainte de Premiul Nobel? Metodele prin care se stimula cercetarea

Precursorii ştiinţelor moderne, şi anume primii astronomi, filosofi, fizicieni, alchimişti sau ingineri ofereau descoperirile, invenţiile ca un cadou pentru patroni puternici şi, după caz, chiar regilor. Autorii îşi prefaţau cărţile cu extravagante scrisori de dedicaţii şi puteau fi răsplătiţi pentru aceste activităţi. Mulţi dintre aceştia îşi desfăşurau munca în afara unei academii, însă, chiar dacă unii dintre aceştia primeau salarii modeste din partea unei academii, nu existau sponsori care să le ofere ajutor, mai puţin Biserica Catolică. Aşadar, darurile de la patroni reprezentau o binecuvântare pentru cercetători.

• David Lynch: „Dune a fost singurul eșec real din cariera mea”
• Test de cultură generală. Ce este Schengen?

În cele din urmă, diferitele tipuri de stimulente, precum premiile şi nominalizările au devenit mult mai comune şi mai apreciate faţă de favorurile din partea patronilor bogaţi. Însă, în timpul Renaşterii, precursorii oamenilor de ştiinţă primeau cadouri de la conducători pentru a compensa efortul lor. Dar pentru a primi atenţia unui susţinător, decoperirile trebuiau prezentate într-o manieră extravagantă, ieşită din comun, astfel că Galileo Galilei (1564-1642) a prezentat decoperirea lui Jupiter drept un cadou venit din altă lume pentru Prinţul Cosimo, iar acesta i-a oferit funcţia de filosof şi matematician al curţii regale.

Tycho Brave (1546-1601), un mare astronom danez din timpul Renaşterii, primea în schimbul eforturilor sale de cercetare, bani şi produse chimice ce îl ajutau în activitatea sa. De cele mai multe ori, patronii le ofereau medalii din argint cu imaginea lor, reprezentând o formă predecesoare a premiului Nobel de astăzi. Reoferirea cadourilor era, de asemenea, o practică extrem de întâlnită, întrucât atunci când un patron primea rezultatul unui studiu, această decoperire era folosită în interes propriu, în procesul de acordare a cadourilor cu scopul de a impresiona şi de a învinge duşmanii.

Cu toate acestea, darurile puteau fi, uneori, nedorite şi nepotrivite, mai ales în cazul în care interveneau în discuţie diferenţele culturale, iar cercetătorii au realizat că această practică era nepotrivită pentru încurajarea efortului creator. Experimentele necesitau prezenţa şi efortul mai multor oameni pentru ca cercetarea să se defăşoare pe perioade lungi de timp, iar darurile trezeau o competiţie acerbă între cercetători, lucru care afecta decisiv procesul de cercetare, care necesita uniune. Cu toate că rivalitatea putea antrena dorinţa de studiu şi de cercetare, o competivitate acerbă nu era de dorit, căci foarte mulţi dintre cercetători considerau că, dacă procesul lor nu va fi finalizat de-a lungul vieţii, nimeni nu îl va finaliza. Tocmai din acest motiv, promotorii ştiinţei experimentale au dorit ca această practică să nu mai aibă loc.

Societăţile de colaborare ştiinţifică, care au luat naştere la mijlocului secolului XVII erau bazate pe acest demers, iar periodicele pe care acestea le-au publicat au încurajat cercetătorii să întreprindă activităţi de studiu, care vor fi publicate fără dedicaţia obligatorie către un anumit patron bogat care putea oferi foloase necesare continuării activităţii de studiu. Pe lângă satisfacţia de a îţi vedea numele publicat, academiile au început să ofere premii pentru aceste eseuri, practică întâlnită şi astăzi. Istoricul Jeremz Caradonna a estimat că la competiţiile din Franţa ce au avut loc între anii 1670, când Royal Academy of Science a adoptat acest procedeu, şi 1794 s-au înscris aproximativ 15.000 de participanţi. Mai mult decât atât, statele ofereau şi nominalizări pentru cei care găseau rezolvări la problemele ce marcau lumea ştiinţifică din acea vreme, cea mai populară fiind cea oferită de către English Board of Longitude începând cu anul 1744 pentru descoperirea modului în care se poate descoperi longitudinea marilor.

Sursa: Live Science