INTERVIU – Cătălin Mitulescu: Cred că femeia e cel mai bun puternic motiv ca să te întorci – VIDEO

 „Dincolo de calea ferată”, o poveste misterioasă şi tensionată de dragoste cu nuanţe, şi comice, şi nostalgice, care are loc la margine de Bucureşti, este cel mai recent film al regizorului Cătălin Mitulescu. Avându-i pe Ada Condeescu şi Alexandru Potocean în rolurile principale, lungmetrajul „Dincolo de calea ferată” a avut premiera pe marile ecrane vineri, 22 aprilie.

În interviul acordat agenţiei MEDIAFAX, regizorul Cătălin Mitulescu comentează anumite scene din noul său film, povesteşte despre spaţiul ales pentru desfăşurarea acţiunii, despre rolul tăcerii, despre întoarceri şi reîntâlniri, despre regizori preferaţi.

Prezentăm interviul acordat MEDIAFAX de Cătălin Mitulescu:

Reporter: Ai trăit o dramă de genul ăsta sau de unde a pornit?

Cătălin Mitulescu: Întâi aveam de gând să scriu o poveste a reîntoarcerii. Adică un bărbat care se reîntoarce după un anumit timp şi îşi reconsideră viaţa. Dar îmi trebuia un motiv puternic să se întoarcă. Nu se putea să se reîntoarcă pur şi simplu. Şi am trecut prin mai multe faze cu scenariul şi, până la urmă, am rămas la o femeie. Cred că femeia e motivul cel mai bun, cel mai puternic ca cineva să se întoarcă. Dar cum atunci când te întorci, niciodată lucrurile nu sunt cum le-ai lăsat, ştii cum e, trecutul nu-l găseşti niciodată acolo unde îl cauţi. Şi nici femeia pe care ai lăsat-o nu o găseşti niciodată la fel. Aşa a apărut „Dincolo de calea ferată”. Şi am căutat un ring, am căutat un spaţiu în care ei să se regăsească. Şi mi-a venit în cap locul ăsta, dincolo de Bucureşti…la marginea Bucureştiului, undeva în câmp, lângă o cale ferată.

Reporter: De ce lângă o cale ferată, de ce dincolo de calea ferată? E o metaforă a drumului?

Cătălin Mitulescu: Nu e nicio metaforă. E un loc foarte special, e un loc care a rămas cumva blocat în timp unde încă mai întâlneşti oi, cai, apă. Dar în zare vezi tot cartierul nou din Băneasa. Şi îmi place cartierul ăsta foarte mult, am copilărit în el. E cartierul care are străzile acelea care se termină în calea ferată. Şi acolo unde trece un tren, de fapt se schimbă totul, e altă atmosferă. Şi aveam nevoie ca ei să se întâlnească din nou ca bărbat şi femeie şi să vadă cum continuă sau dacă se despart sau nu de despart. Şi am simţit povestea în locul ăsta: dincolo de calea ferată. Plus că era clar că ei s-au cunoscut acolo, ştii? Chiar mie mi-era clar. Şi, discutând cu actorii, au venit toate lucrurile astea din trecut, cum ea mergea pe acolo pe lângă calea ferată, avea sandalele alea şi picioarele erau prăfuite şi pietrele alea care sunt pe calea ferată. Trebuie să ştii să mergi pe calea ferată, nu poţi să mergi aşa oricum. Şi tot timpul ai o dilemă: dacă să mergi încălţat sau descălţat. Şi uneori eşti obligat să mergi descălţat, pentru că nu poţi să mergi în papuci. Şi atunci se merge într-un anumit fel. Femeile merg într-un anumit fel pe calea ferată. Şi îţi dai seama că sunt deja multe emoţii, multe poveşti. Şi din asta s-a născut filmul.
Dincolo de calea ferată e un spaţiu în care e permis orice şi un spaţiu în care simţi nevoia să alergi, să te confrunţi… E un spaţiu foarte sălbatic aşa, care trezeşte în tine nişte instincte. Dincolo de calea ferată. Mergi pe o stradă, mai ales vara, e asfaltul fierbinte, oamenii sunt în casă, mai sunt doi-trei la cafenea, ascunşi. Şi deodată ajungi la calea ferată. Simţi mirosul ăla de linie, de motorină, de cale ferată, de piatra încinsă, de iarba uscată…

Reporter: Ai trăit vreo experienţă de genul ăsta cu un părinte sau un prieten care a trebuit să plece din ţară?

Cătălin Mitulescu: Toate lucrurile astea le-am trăit, bineînţeles, dar niciuna nu am trăit-o aşa cum e în film. Cine n-a trăit o despărţire şi cine nu s-a gândit că poate ar merge mai bine dacă s-ar întoarce? Cine n-a încercat să se întoarcă? Ai văzut că tot timpul te întorci. E o chestie aşa, e ca o spirală. Te întorci în viaţă în locurile în care ai fost, te întorci poate la iubita de care te-ai despărţit. Sunt experienţe pe care le avem cu toţii. Nu? Şi femeile se întorc. Sau nu se întorc? Ele provoacă întoarcerea, nu? Cumva. Adică vor aşa să se lămurească care e treaba, nu? În general, o femeie are nevoie aşa, de o lămurire aşa, nu? Cred. Habar n-am. De o… confruntare finală.

Reporter: Da. Cum vezi tu filmul? Din ce am văzut, mie îmi pare un examen. Şi dacă reuşesc să depăşească o anumită piedică sau să se lămurească…

Cătălin Mitulescu: Deci tu te gândeşti că ea l-a supus pe el la un examen… Cred că asta e perspectiva feminină asupra poveştii. Mie mi se pare că el a fost foarte înţelept, foarte precaut. Şi a reuşit să o ducă spre ce voia el. Aşa mi se pare. De fapt, orice perspectivă ai aborda, din punctul de vedere al femeii sau al bărbatului, e vorba despre acelaşi lucru – doi oameni care se întâlnesc după un timp şi vor să afle ceva. (…) Pentru mine a fost povestea unui cuplu care se întâlneşte după o perioadă. Cu toată tensiunea, cu toată atracţia, cu toată emoţia care rezultă din întâlnirea asta. Şi mi s-a părut că merită să fac un film despre asta, că am ceva de povestit despre asta.

Reporter: Nu are foarte multe replici. Sunt multe pauze de tăcere. De ce?

Cătălin Mitulescu: Da. Eu sper ca pauzele astea să fie fără replici, dar cu încărcătură. Şi cu joc. Adică ei fac tot timpul ceva, îşi demonstrează ceva, folosesc obiectele din jurul lor sau povestea. Nu e pauza în care, pur şi simplu, nu se întâmplă nimic. Am plecat, la fel, de la tensiunea asta pe care ţi-o dă o întâlnire după un timp. E greu să-ţi foloseşti cuvintele. Uneori, pauzele se joacă mai bine (…) Uneori, când răspunzi cu pauză, deja lucrurile o iau razna. Ştii? Adică întrebi ceva important şi ţi se răspunde cu o pauză întainte. Pauza aia… nu?

Reporter: Da… Cum ai construit personajul feminin? Pare că fuge un pic de adevăr sau nu vrea să-l spună pe tot până la capăt, fuge de partener…

Cătălin Mitulescu: Se joacă, când vine vorba despre ceea ce îi arată şi, mult mai important, ceea ce nu-i arată. Adică oricum ea e o apariţie pe stradă acolo. Dar nu vreau să spun aşa mult din film, dar e ca o mantie de toreador, are un voal, ai văzut? Şi îl joacă. El se duce într-o parte…

Reporter: Şi ăsta e rolul rochiei?

Cătălin Mitulescu: (râde, n.r.) Exact. Chiar dacă nu e roşie, are mult roşu în ea. Am căutat mult culoarea. E o culoare foarte specială, care îţi transmite o anumită stare, o anumită emoţie. Mie îmi transmite şi e o opţiune care îmi place şi acum şi încă funcţionează. Şi toate reflexiile pe care le are în funcţie de scenă… dar are şi roşu, cum zici tu, adică funcţionează şi ca o mantie de corida, ca o muletă (…) Dar ai văzut că în film e o scenă în care cineva îşi foloseşte haina, tot despre corida e vorba. Şi astea au fost reperele în care ne-am mişcat. Corida, dresaj de trigri, dresaj de lei… Aşa am construit scenele între ei. Pentru că despre asta e vorba.

Reporter: Care e partea ta preferată din film? Sau scena preferată.

Cătălin Mitulescu: Dimineaţa, când răsare soarele şi organizatorul nunţii îşi pune melodia lui preferată, „Afară e întuneric”. Aici îmi place cel mai mult filmul, dar are legătură şi cu muzica din film. Dona Dumitru Siminică.

Reporter: Care e ideea cu petrecerea?

Cătălin Mitulescu: (…) Uneori simţi nevoia să ajungi într-un loc în care sunt mulţi oameni. Pentru că acolo eşti parcă mai singur cu ea. Şi ce am urmărit eu în scenă? Un anumit tip de complicitate, adică toţi ceilalţi ştiau, de fapt, ce se întâmplă între ei, dar se purtau ca şi cum n-ar fi ştiut, deşi le păsa. Şi toată lumea asta pe care eu am adus-o dincolo de calea ferată, îi înconjura, aşa, pe ei, cu un fel de spaţiu magic (…) Aveam nevoie de lumea asta, pentru că aşa am văzut povestea. Şi e vorba despre lumea în care, cumva, ei se regăsesc. Şi de ce se regăsesc? Pentru că e o lume în care ai văzut cum se amână totul. Toate poveştile alea paralele care sunt în film sunt poveştile unei amânări. Şi era important pentru mine ca ceilalţi, care sunt în jurul personajelor principale, să lase timpul să curgă altfel. Să nu ia o decizie, să se gândească şi să nu fie în stare să ia o decizie. Şi când timpul treace aşa, fără să iei decizii, te duce undeva. Eşti ca o frunză care cade pe un râu şi te duce ea. Nu pui piciorul să zici: vreau asta! Şi nu e nici rău, nici bine. Pur şi simplu. Aşa e viaţa, trece.

Reporter: Monica, la un moment dat, ii spune lui Radu: „te-am înşelat”. Atât. Fără alte detalii sau explicaţii, deşi el îi cere tot adevărul…

Cătălin Mitulescu: Păi, face parte din jocul lor (…) Poţi să ramai mult timp blocat în chestia asta. E adevărat, nu e adevărat. Tu ce crezi? (zâmbşte, n.r.) Că eu nu sunt sigur, nu ştiu. Am mai vorbit cu femei care au văzut filmul şi au zis că nu l-a înşelat. Deci femeile au chestia asta, să te frece, să te înnebunească. Să te mintă. Prima dată, a doua oară, dar a treia oară… A patra oară… (…) Nu mă pricep la femei (…) ele sunt un mister.

Citeşte continuarea în Mediafax!