Istoricul Radu Ciuceanu: ”Ţării mele, pentru care au murit atâţia, îi doresc oameni curaţi!” INTERVIU

Fost deţinut politic în perioada comunistă, profesorul Radu Ciuceanu se află la vârsta senectuţii, într-un moment al vieţii în care poate privi cu seninătate în urmă, dincolo de clipele de suferinţă şi de drama închisorii în care a stat 15 ani pentru opoziţia şi rezistenţa faţă de instalarea regimului comunist în România. Activitatea lui Radu Ciuceanu în INST nu vizează trecutul, ci prezentul, întrucât, după cuvintele acestuia, „suntem şoimii unui institut de monitorizare a istoriei prezente.”

În interviul acordat MEDIAFAX, Radu Ciuceanu a evocat şi ziua eliberării sale din închisoare, acesta fiind încarcerat în cele mai punitive carcere ale acelor timpuri: Craiova, Piteşti, Jilava, Gherla şi altele, exprimând că a avut puterea să reziste compromisurilor, fiind eliberat la termen: „Eu nu am fost eliberat din milă, ci am ieşit la zi. 15 ani bătuţi pe muchie în temniţă, apoi doi ani de zile, nu am putut munci. Cu alte cuvinte, nu am avut dreptul să trăiesc.”

Ieşind din detenţie şi intrând într-o altă carceră, regimul comunist de după anul 1963, Radu Ciuceanu a fost emoţionat de căldura şi apropierea oamenilor, solidari şi fraţi de suferinţă: „Zeci de oameni, aflând că sunt fost deţinut politic, au venit să mă întrebe de fraţi, de surori, de părinţi, de copii. Unul dintre ei m-a întrebat dacă merg ca un învins. I-am răspuns că da, apoi mi-a spus să mă uit la ce e în spatele meu. După mine era un convoi întreg.”

Pe de altă parte, istoricul şi-a exprimat şi părerea despre procesele tardive ale torţionarilor, declarând că „sunt necesare”, arătând, totodată, şi ce efect au acestea asupra poporului român.

Mai mult, Ciuceanu a vorbit şi despre părerea pe care o are despre România de astăzi şi diferenţele dintre tineretul generaţiei actuale şi tinerimea din generaţia sa, punctând că: „Orice vârstă îşi are capacitatea de seducţie.” Acesta le-a recomandat tinerilor de acum să nu refuze dialogul şi sfaturile celor în etate: „să se polarizeze. Să încerce să capete cât de cât un strat, pe lângă cineva, cu ceva.”

Nu în ultimul rând, Radu Ciuceanu şi-a îndreptat gândurile şi către ţară şi către români: „Ţării mele, pentru care au murit atâţia, îi doresc oameni curaţi, oameni care au caracter. Asta e ceea ce doresc eu ţării: oameni care să ştie că sunt responsabili. O dată în faţa familiilor şi o dată în faţa celor care au datoria, dreptul şi demnitatea de a cere celorlalţi ce au făcut.”, a declarat istoricul.

Prezentăm interviul acordat de profesorul Radu Ciuceanu agenţiei MEDIAFAX:

Reporter: Sunteţi născut pe 16 aprilie 1928…

Radu Ciuceanu: Da, m-am născut în zodia berbecului şi mărturisesc că am căpătat din zodiacul lui cunoscutele caractere: îndărătnicia, încăpăţânarea, acceptul unei vieţi dure şi faptul că mă ţin de cuvânt. Aceasta este prima caracteristică a acestei zodii: cuvântul dat este un legământ căpătat.

Rep.: Din ce organizaţie aţi făcut parte şi ce rol aţi avut în ea?

R.C.: Cu emoţie, evlavie, îmi plec fruntea pentru cei care m-au cooptat în organizaţia paramilitară Mişcarea Naţională de Rezistenţă Anticomunistă din Oltenia, a generalului Iancu Carlaonţ, care a fost asasinat la Aiud. Eram entuziasmat de faptul că aveam legături cu tineretul din cetatea Banilor, dar mă întreb, şi acum, cât am fost de naivi, cu toate că avertismentele sau analizele pe care le făceam, toate se concentrau pe ideea că am fost şi vom rămâne abandonaţi de Occident. Noi am continuat să luptăm, să desfăşurăm o activitate plină de riscuri. În primul rând, mă simt dator să pomenesc de participarea unui fost căpitan de securitate şi de miliţie, Iancu Robu, şeful staţiei de radio, care pe parcursul a 3 ani de zile, ne-a transmis nouă toate radiogramele care le primea regionala Craiovei, majoritatea având ca scop eliminarea opoziţiei. A fost o activitate plină de risc. Au fost cu noi sute de oameni, iar foarte mulţi dintre ei s-au manifestat ulterior arestării noastre sub diferite forme, fie prin răscoalele ţărăneşti, fie prin o împotrivire deschisă sau camuflată regimului de ocupaţie sovietic.

Rep.: Ce obiective avea organizaţia?

R.C.: Obiectivele erau centrate, legate de un eveniment. Noi trebuia să asigurăm o intervenţie, un cap de pod pe linia de frontieră cu Iugoslavia. Aveam o poziţie de rezistenţă pe parcurs limitat între Dunăre şi Olt. Mai aveam câteva emporii, câteva teritorii pe care trebuia să le ocupăm, cele care formau flancul stâng al frontului, ce nu avea şanse să reziste mai mult de câteva săptămâni.

Rep.: Aveaţi arme?

R.C.: Foarte puţine, majoritatea sovietice.

Rep.: Dar din apus aţi primit ceva?

R.C.: Cu excepţia unei tentative eşuate petrecută în luna August 1948, în zona Olteniei nu s-a primit nimic!!

Rep.: Ce aţi realizat în cadrul acestei organizaţii?

R.C.: Tot ce primeam ca dispoziţie de la centru, din Bucureşti, trecea prin reţeaua căpitanului şef Iancu Robu, iar noi ştiam cine urmează să fie arestat. Să vă dau un exemplu, unul dintre oamenii care făceau parte din organizaţia noastră fusese depistat. Eu, personal, am reuşit să mă strecor să îl averitzez, înainte de a veni Securitatea, pe generalul Tătărescu şi pe alţii din toată Oltenia. Era o activitate cu dublu faţă. Nu ştiai dacă te duci după ce s-a prezentat Securitatea, pentru că avea nişte reguli. Arestezi, dar laşi pe cineva la cuib. Aşa operează arestările, în caz că mai vine cineva. Aici era pericolul şi de asta plecam câte 2-3, înarmaţi, şi, dacă se întâmpla un schimb de focuri nu aveam încotro, trebuia să deschidem focul şi să mai aruncăm şi nişte grenade pentru asigurarea retragerii.

Rep.: Ce pierderi aţi avut?

R.C.: Au fost oameni, în special studenţi, care au avut misiuni. Pierderi de oameni care au plecat cu voia noastră şi nu s-au mai întors, dar au făcut bine că nu s-au reîntors.

Rep.: Prin activitatea la Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, lupta dumneavoastră împotriva comunismului nu a încetat, practic, nici astăzi.

R.C.: Exact din acest motiv am creat institutul, pentru a continua lupta împotriva comunismului, pentru că noi nu urmărim istoria trecutului apropiat, ci noi suntem şoimii unui institut de monitorizare a istoriei prezente.

Rep.: Ce compromisuri aţi făcut în perioada încarcerării?

R.C.: Nu prea aveam cum să fac compromisuri, fiindcă nimeni nu te mai lua la întrebări decât în perioada acelui laborator cumplit, experimentul de la Piteşti. Am făcut parte din prima promoţie şi Dumnezeu m-a ajutat să prind sfârşitul reeducării pe 12-13 februarie 1952. În ajunul eliberării, cu 2-3 ani înainte de a ieşi din închisoare, am fost chemat la puşcărie. Mi s-a spus că aş putea renunţa la aceşti ultimi ani dacă dau o declaraţie conform căreia mă desolidarizez de toată activitatea mea subversivă. Cu timpul, obţii o obişnuinţă care te fereşte să mai cazi ispitelor, aceasta fiind ultima.

Rep.: Ce aţi simţit în ziua eliberării?

R.C.: Eram mai mult curios, decât vesel. Ştiam că România se transformase într-o puşcărie mare, dar eram curios să ştiu unde îi sunt graniţele.

Rep.: V-a marcat în vreun fel ziua în care v-aţi recăpătat libertatea?

R.C.: M-au marcat oamenii. Când am ajuns în Gara de Nord, s-a petrecut un lucru care m-a afectat nespus de bine şi de mult. Zeci de oameni, aflând că sunt fost deţinut politic, au venit să mă întrebe de fraţi, de surori, de părinţi, de copii. Unul dintre ei m-a întrebat dacă merg ca un învins. I-am răspuns că da, apoi mi-a spus să mă uit la ce e în spatele meu. După mine era un convoi întreg. Faptul ăsta mi-a dat puterea de a crede că lupta nu a fost dusă în zadar. Că nu am fost degeaba doborât de două ori. Eu nu am fost eliberat din milă, ci am ieşit la zi. 15 ani bătuţi pe muchie în temniţă, apoi doi ani de zile, nu am putut munci. Cu alte cuvinte, nu am avut dreptul să trăiesc.

Rep.: Cum aţi reuşit să treceţi de cei doi ani?

R.C.: Pot spune că cei doi ani au fost foarte grei, fiindcă pe unde mă strecuram să muncesc, la câteva zile, mi se spunea ”Din păcate, nu vă putem reţine”. Aşa am păţit la câteva fabrici, mă dibuiau şi mă pofteau afară. A fost foarte greu, dar datorită fratelui meu şi a colegilor săi, care m-au acoperit pe la şantiere, am reuşit să fac parale. Aveam, însă, o obligaţie: ca nu cumva să mă vadă cineva pe acolo.

Rep.: Ce părere aveţi despre procesele torţionarilor?

R.C.: Sunt necesare. Noroc că ne-am trezit acum, căci altfel îi chemam din mormânt pe torţionari şi făceam procese.

Rep.: Credeţi că vor schimba ceva aceste procese?

R.C.: Da, pentru că ele arată poporului nostru că există o judecată atât a posterităţii, cât şi a celor care mai au un an sau numai o lună de viaţă.

Rep.: Ce diferenţe există între tineretul din ziua de azi şi cel din generaţia dumneavoastră?

R.C.: Diferenţa de atitudine dintre cele două generaţii este echivalentă cu distanţa care există între Măgura Odobeştilor şi Vârful Negoiu. În primul rând, ca ambient. Orice vârstă îşi are capacitatea de seducţie. Nu o să vezi un tânăr de 16 ani că îşi toceşte vederea în bibliotecile Bucureştiului sau orice alt oraş. Diferenţe sunt multe…

Rep.: Ce îndemn aveţi pentru tinerii din această generaţie?

R.C.: Tineretul ăsta care trăieşte acum e un apus de soare. Le-aş recomanda să se polarizeze. Să încerce să capete cât de cât un strat, pe lângă cineva, cu ceva. Există un proverb. Cineva admira un munte şi e întrebat de copil: „Tată, cum s-a făcut muntele acesta?” Tatăl îi răspunse: „Fiecare dintre cei pe care i-am cunoscut, dar şi cei dinaintea mea, tatăl meu, bunicii mei, a venit cu o piatră”. Cam ăsta e îndemnul pe care pot să îl dau: să îşi construiască propriul munte, treptat. Asta ar trebui să facă tineretul nostru.

Rep.: Cum vedeţi România peste 10 ani?

R.C.: În România, săracii sunt tripli sau cvadrupli faţă de cei care sunt bogaţi. Deja avem o clasă suprapusă, coruptă, exploatatoare, care aşteaptă mereu izbăvire, aşteaptă oamenii care ajung să aibă putere. Nu numai pentru că le-au dat un vot, ci pentru că pot. Sunt în stare să aibă un crez, iar crezul ăsta să se transforme într-un jurământ. Atunci România va arăta altfel. Vom fi mai buni decât cei de acum sau nu vom mai fi deloc.

Rep.: Ce îi doriţi României?

R.C.: Ţării mele, pentru care au murit atâţia, îi doresc oameni curaţi, oameni care au caracter. Asta e ceea ce doresc eu ţării: oameni care să ştie că sunt responsabili. O dată în faţa familiilor şi o dată în faţa celor care au datoria, dreptul şi demnitatea de a cere celorlalţi ce au făcut.

Rep.: Cum vă veţi petrece ziua de naştere?

R.C.: Alături de câţiva prieteni, acasă. Ceva restrâns.

Rep.: Vă doriţi ceva anume cu această ocazie?

R.C.: Dacă ar fi să îmi explorez subsolul, să merg mai adânc în fiinţă-mi, aş zice că aş vrea să îşi aducă aminte de mine foştii mei studenţi; să fie alături de mine, câţi mai sunt viaţă, foştii camarazi, de luptă şi de suferinţă în închisoare; cei cu care am făcut institutul; dintre rândurile Academiei, aş vrea să am alături câţiva oameni pe care să îi văd la faţă. Cam ăsta este cercul dorinţelor mele.

Radu Ciuceanu s-a născut la 16 aprilie 1928, la Arad. A fost arestat la 22 septembrie 1948 şi condamnat de Tribunalul Militar Craiova pentru „uneltire contra ordinii sociale” la 15 ani de temniţă grea, deoarece în cursul anului 1947, împreună cu generalul Carlaonţ, dr. Cărăuşu, Sergiu Mandinescu şi alţii au pus bazele „unei organizaţii subversive cu caracter terorist, au achiziţionat armament, muniţie şi explozibil cu scopul de a înlătura actualul regim, luptând împotriva URSS prin acţiuni de sabotare şi insurecţie.”, scrie profesorul Octavian Roske în prefaţa uneia dintre cărţile semnate Radu Ciuceanu.

A executat perioada de detenţie integral, la Craiova, Piteşti, Jilava, Văcăreşti, Târgşor, Dej şi Gherla, fiind eliberat la expirarea pedepsei – 18 septembrie 1963. După 1964, a fost urmărit informativ de Securitate, sub două nume de obiectiv: „Artistul” şi „Cucu”.

În 1993, a fondat Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului al cărui director este şi în prezent. De asemenea, este membru fondator al revistei Arhivele totalitarismului.
În anul 1995, a primit Premiul „Liviu Rebreanu”, acordat de Centrul Naţional Ecumenic pentru volumul Potcoava fără noroc („proză memorialistică de excepţie sub raportul literaturii evocând universul detenţiei politice în regimul totalitar”) iar pe 29 noiembrie, în 2003, a primit Ordinul Naţional „Serviciul Credincios”, în gradul de Cavaler pentru întreaga activitate culturală, politică şi parlamentară.

Torturile prin care a trecut au fost multe, iar anii de detenţie lungi. Astăzi, în vârstă de 88 de ani, Radu Ciuceanu este un om activ, optimist, cu o energie care vine din faptul că, prin încercările sale, a preschimbat suferinţa în lumină.

Sursa: Mediafax