Cristi Puiu: Am rămas repetent în clasa a XII-a, pentru că nu mă duceam la şcoală

Regizorul Cristi Puiu a experimentat postura de „librar pentru o zi”, la Librăria Bizantină, spunând că vede cărţile ca pe „nişte pietre pe care calci pentru a traversa un pârâu” şi recomandând mărturiile din închisorile comuniste, pe care „este necesar să le reaşezăm în minte”.

Cristi Puiu a participat, miercuri seară, la campania „Librar pentru o zi”, organizată de Librăria Bizantină din Bucureşti, unde le-a recomandat cititorilor mai multe volume, respectiv: „Regele şi cadavrul. Poveste despre biruinţă sufletului asupra răului”, de Heinrich Zimmer, „20 de ani în Siberia. Amintiri din viaţă”, de Anita Nandriş-Cudla, „Bucureştii de altădată. 1878-1884 (vol. II”), de Constantin Bacalbaşa, „Bucureşti”, de Paul Morand, şi „Tortură, pe înţelesul tuturor”, de Florin Constantin Pavlovici.

„Încep cumva cu stângul, pentru că e un fel de impostură, n-am fost niciodată librar, am fost doar şi sunt în continuare consumator şi cumpărător de cărţi. Pe vremea lui Ceauşescu mi se întâmpla chiar să fur cărţi sau să nu le dau înapoi, după ce le închiriam de la bibliotecă. Am o relaţie foarte specială cu cărţile. Nu sunt cel mai bun ambasador al acestor cărţi, dar socotesc eu că aceste cărţi nu prea sunt la vedere, nu pentra că n-ar fi editate – de pildă, cartea Anitei Nandriş despre deportarea în Siberia a ieşit în mai multe ediţii -, ci pentru că aceste cărţi sunt pitite în cotloanele librăriilor”, a declarat regizorul Cristi Puiu.

Cartea „20 de ani în Siberia. Amintiri din viaţă”, de Anita Nandriş-Cudla, ar trebui citită de toată lumea, a spus Cristi Puiu, pentru că restituirea poveştilor trăite de deţinuţi trebuie să se reaşeze în mintea românilor, fără obsesia martirajului, fără patetism şi dramatism, ci frust, cu sinceritate brutală şi spirit critic, aşa cum au fost trăite.

Una dintre puţinele cărţi care l-au ”pironit” pe Cristi Puiu

Despre cartea „Tortura, pe înţelesul tuturor”, de Florin Constantin Pavlovici, Cristi Puiu a spus că este una dintre puţinele care l-au pironit în ultimii ani, deoarece autorul dă seama cu luciditate şi distanţă critică despre experienţele odioase din închisoarea comunistă, inserând poveşti pilduitoare reale despre penitenţă şi întemniţaţi, printre aceştia numărându-se şi oameni de cultură. Cristi Puiu a amintit un pasaj din carte în care autorul asistă la aducerea în temniţă a lui Alexandru Paleologu, despre cum ceilalţi deţinuţi, împreună cu autorul, fost student la jurnalism, îl analizau înverşunaţi, pentru ca atunci când a fost eliberat să li se pară, scrie Florin Constantin Pavlovici, citat de Cristi Puiu, „ca la incendierea unei biblioteci”.

„Am descoperit-o relativ recent. Am cumpărat, după ce am citit-o, patruzeci de bucăţi şi le-am dat prietenilor, direct din depozit. În librăriile mari nu prea se găseşte, pentru că publicul nu prea se bucură când se întâlneşte cu lecturi de tipul asta. Zice librarul: «Pe oameni nu-i interesează, sunt prea triste, nu le daţi să citească». E un autor pe care mi l-a prezentat un prieten profesor la antropologie (…) E o mare carte. Autorul e la o distanţă egală faţă de colegii de detenţie, faţă de torţionari, e foarte critic, echilibrat, fără martiraj. Este o carte scrisă de autor la 63 de ani, după comunism, este povestea detenţiei, a fost arestat în ’59 şi eliberat în ’63, când a fost amnistia”, a mai spus Cristi Puiu.

Totodată, Cristi Puiu a mărturisit că a cumpărat cartea lui Heinrich Zimmer „Regele şi cadavrul. Poveste despre biruinţă sufletului asupra răului” pentru că l-a prins pe Gabriel Liiceanu, în anii 90, fugitiv, la televizor, vorbind despre carte: „Am citit-o şi mi s-a întâmplat să am o altă perspectiva asupra lumii, să cred că o am”.

„Aş recomanda cărţile de mărturii din închisorile comuniste. Trebuie să le reaşezăm în minte. Cred că e foarte important să o luăm de capăt cu întrebarea «Ce-i cu noi aici?»”, a precizat Cristi Puiu.

„Oamenii care au trecut prin închisorile comuniste sunt nişte modele vii (…) Sunt nişte oameni care ne-au lăsat mărturii. Sunt nişte modele reperabile şi uşor de extras din istorie, cu biografie. Din păcate, la vedere, în cele mai multe librării, se află cărţi care ne racordează la cultură europeană. Cred că e important să nu uităm cine suntem. Argetoianu, Jeni Acterian, Jurnalul lui Gafencu, Sănătescu, Adriana Georgescu, toţi autorii aceştia mi-au provocat o «prise de conscience». M-am dus şi m-am înscris la PNŢ, mă duceam în Piaţa Universităţii şi strigam «Jos comunismul». Ziceam: «Dacă vin comuniştii, să mă ia şi pe mine». Trăiam în mitologia aia unde erai închis cu academicieni, personalităţi. Era vârsta eroismului. Când am ajuns în Elveţia, la facultatea de film, ascultam Ioana Radu şi Maria Tănase, citeam «Jurnalul fericirii» şi plângeam. Era ca într-o telenovelă, îmi era dor de România”, a spus Cristi Puiu.

Totodată, regizorul a vorbit despre cărţi asemănându-le cu borne care configurează un drum parcurs de om, cu biografia şi percepţia lui aparte asupra lumii. Cristi Puiu devora literatură în perioada şcolii, fapt care l-a transformat într-un adolescent răzvrătit, căruia îi displăcea disciplina şi etica din şcoală, după cum a mărturisit regizorul.

„Am rămas repetent în clasa a XII-a, pentru că nu mă duceam la şcoală, stăteam acasă şi citeam. Nu vreau să bravez cu treburi de felul «dom’le ce deştept eram eu». Citeam fără metodă. Am crescut într-o familie pasionată de literatură. Maică-mea citea, aveam în bibliotecă în jur de 800 de cărţi, adică erau ale mamei, pe care mai târziu eu le-am vândut. Le vindeam pe ale ei şi le cumpărăm pe ale mele. Biblioteca a început să se mute din sufragerie la mine în cameră. Mama avea multe cărţi în colecţia «Romanul de dragoste». Mama a fost învăţătoare la o şcoală specială şi au ajuns la noi în casă tot felul de manuale pentru şcolile speciale. Ţin minte că voiam să mă fac doctor, ca taică-miu, aşa mi-l închipuiam eu, deşi el lucra în administraţia spitalului Colentina, planificator principal, o funcţie obscură, avea totuşi halat alb pe umeri. Iar în clasa a III-a ştiam pe dinafară manualul de anatomie de clasa a şaptea pentru şcolile speciale. Relaţia mea cu cărţile a început atunci, am încercat să găsesc o formulă, să nu mă duc aşa, câine sur la vânătoare, să nu aleg cărţile după cotor, după culoarea cărţii şi s-a nimerit să dau de-o carte, «Istoria literaturii universale», manual pentru clasele de istorie-filologie”, a povestit Cristi Puiu.

„Karl Marx aş vinde, pentru că mi se pare că oamenii speculează la nesfârşit, anapoda”

Acesta şi-a amintit şi momentul în care l-a descoperit pe scriitorul argentinian Jorge Luis Borges.

„La liceu am dat peste Borges, un prieten pictor, Matei Şerban, mi-a făcut cunoştinţă cu Borges şi cu toată mitologia, cu mitul Borges. Ţin minte că mi-a dat o carte publicată la Cartea Românească, mă interesa grafica, mi-a rămas în minte coperta «Cărţii de nisip». Şi când am citit-o, am scos pe o foaie A4 toţi autorii la care trimite Borges, că să-i citesc apoi (…) Cărţile au rămas că nişte pietre pe care calci pentru a traversa un pârâu, o baltă, ăsta a fost criteriul nemărturisit, inconştient, misterios, pentru a ajunge pe partea cealaltă. Nu ştiu ce înseamnă partea cealaltă, dar cărţile m-au ajutat”, a mai spus Cristi Puiu.

Întrebat de publicul prezent la Librăria Bizantină ce carte nu ar vinde niciodată şi dacă, de pildă, ar vinde „Capitalul”, de Karl Marx, Cristi Puiu a răspuns că aceste publicaţii controversate trebuie citite, pentru ca ulterior cititorul să decanteze semnificaţia ideilor şi consecinţele materializării în istoria reală a teoriilor filosofice.

„Karl Marx aş vinde, pentru că mi se pare că oamenii speculează la nesfârşit, anapoda şi foarte puţini au citit şi foarte puţini înţeleg despre ce e vorba. Discuţia asta am avut-o mai bolovănos şi mai împiedicat când eram la şcoală în Elveţia şi franceză mea era destul de şubredă la ora aceea. Am făcut şcoala la Geneva, unde majoritatea profesorilor erau şaizecioptişti, Baba Cool se cheamă ei, fumau joint-uri, erau relaxaţi, discuţii de stânga, eu veneam din România, din Piaţa Universităţii. Ei susţineau că la noi comunismul a fost prost aplicat, iar eu m-am dus cu «Manifestul partidului comunist» şi le-am arătat unde scrie negru pe alb, unde există instigare la crimă şi la violenţă. Cred că oamenii ar trebui să citească”, a spus Cristi Puiu.

Totodată, Cristi Puiu a povestit că a trăit într-o familie săracă, fapt pentru care purta tenişi iarna, iar când era adolescent fabula că îşi va cumpăra o sută de perechi de pantofi, astfel încât, adult fiind, cumpără obiecte în mod compulsiv. „La fel mi se întâmplă şi cu cărţile, devalizez librăriile câteodată. Vin acasă ca Moş Crăciun, mă uit la ele ca la nişte jucării”, a explicat regizorul.

Pe de altă parte, Cristi Puiu a destăinuit că are în vedere să facă un film despre puşcăriile comuniste, dar că un astfel de proiect implică o stare de conştienţă dezbărată de aroganţa unui autor de film care spune o poveste reală despre detenţie, într-o notă tragică, melodramatică, „de stors lacrimile spectatorului”.

„Mă gândesc să fac un film despre detenţia comunistă, dar fără să cad în capcană melodramei. Trebuie să fie o restituire corectă a acestor întâmplări. Eu am fost de curând la Sighet şi am plâns. Acolo există celulele unde au murit Gheorghe Brătianu şi Iuliu Maniu. E cutremurător, dar nu pentru efecte ieftine patriotice (…) Acum, de pildă, vreau să fac un film care să se petreacă în ’44 sau la începutul secolului. Subiectul mă obligă să caut un conac, am găsit, dar sunt în ruină, azi (miercuri, n.r.) am fost la Răteşti, la conacul lui Gheorghe Brătianu. Un bibliotecar de acolo mi-a povestit despre familia Brătianu, despre cum a murit Brătianu în celulă, iar eu, am zis mai devreme, am fost acolo, la Sighet, unde a murit Gheorghe Brătianu”, a precizat Cristi Puiu.

Biografia şi vârstele succesive prin care trece omul nu implică neapărat o înţelepţire progresivă, iar fiecare obiect artistic trebuie perceput cu neprihănirea minţii, fără preconcepţii trufaşe şi cu smerenie, în viziunea regizorului Cristi Puiu.

„Întrebarea cine deţine adevărul, tânărul sau bătrânul, e o păcăleală. Fiecare vârstă are adevărul ei. Noi suntem învăţaţi să credem că avem un ascendent faţă de o etapă deja parcursă a vieţii, totul în lume, credem noi, se bazează pe o relaţie cauzală, ne blocăm în mărunţişuri. Ne petrecem cea mai mare partea a vieţii cu mărunţişuri şi inutilităţi. Cred că trebuie să ne păstrăm un soi de virginitate, trebuie să fii perceptiv, nu trebuie să acorzi importanţă în primul rând autorului, ci cărţii. Întâlnirea cu autorul trebuie să se petreacă după întâlnirea cu cartea”, a concluzionat Cristi Puiu.