Cum a trăit un important scenarist şi producător muzical britanic ultimele săptămâni ale lui Ceauşescu

La 20 de ani, în 1978, a ajuns în Berlinul de Vest, unde, după cum a afirmat, nu plănuia să se stabilească. Pasionat în egală măsură de muzică şi de istoria Europei de est, în momentul căderii zidului Berlinului, Reeder se afla în drum spre România. „În România, am trăit acele ultime săptămâni ale lui Ceauşescu. Am avut senzaţia că am tras comunismul în jos după noi”, a spus acesta în interviul acordat MEDIAFAX.

Reeder a vizitat de mai multe ori România, comentând în interviu situaţia politică de aici, dar oferind şi detalii despre dosarul său întocmit de securitatea de stat germană.

• Khalifa bin Zayed Al-Nahyan, al doilea președinte al Emiratelor Arabe Unite și conducătorul orașului Abu Dhabi
• „A fi regină este supraestimat”. Regina Iordaniei: „Suntem mai puternici atunci când ascultăm”

Scenaristul şi protagonistul documentarului-colaj „B-Movie: Lust & Sound in West-Berlin 1979 – 1989”, Mark Reeder a declarat că acesta este o parte din viaţa sa, din lucrurile pe care le-a trăit şi că nu şi-a imaginat că viaţa sa poate interesa pe cineva.

„B-Movie: Lust & Sound in West-Berlin 1979 – 1989” este un documentar aflat între realitate şi ficţiune. Cele mai multe dintre imagini au fost filmate de Reeder de-a lungul deceniului la care face referire „B-Movie”, însă acestora li s-au adăugat mii de ore de peliculă, provenite din înregistrări TV şi de la cunoscuţi care au trăit în acea perioadă în Berlinul de Vest, iar unele dintre scene au fost reconstituite, neexistând dovezi captate pe film.

Deşi nu îi place să se vadă pe ecran, lucrând în trecut şi în televiziune, merge la vizionările filmului său, pentru a urmări reacţia spectatorilor.

„Dacă un german ar fi făcut filmul ăsta, ar fi fost de rahat. Sunt cinic, dar sunt britanic. Sigur s-ar fi axat pe cât de greu era în est şi alte asemenea. Eu am vrut să nu se uite cultura underground din vest”, a comentat producătorul muzical la proiecţia filmului său din clubul bucureştean Control.

„B-Movie: Lust & Sound in West-Berlin 1979-1989”, de Jorg A. Hoppe, Klaus Maeck şi Heiko Lange, a fost proiectat în încheierea Zilelor Filmului German la Bucureşti.

Prezentăm interviul acordat de producătorul muzical şi scenaristul Mark Reeder agenţiei MEDIAFAX:

Reporter: Aţi vizitat oraşul Manchester în ultimele decenii, cum este acum? În film spuneaţi că era urât.

Mark Reeder: I-a luat foarte mult să se schimbe. Evident, în anii ’70, când am plecat, era un loc al disperării. Era foarte murdar şi prăbuşit, era urât şi mai este puţin. Nu existau perspective. Am mai fost aici (în România, n.r.) şi ştiu că oamenii se pot identifica cu ceea ce era şi se întâmpla în Manchester acum câteva decenii. Am crescut într-o zonă unde erau permanent greve. Dacă minerii protestau, atunci cei care lucrau la reţeaua de gaze li se alăturau, din solidaritate, la fel şi gunoierii. Aşa că, mai ales în timpul iernii şi al verii, aveam greve generale. Îmi făceam de multe ori temele la lumina lumânării şi cred că românii înţeleg foarte bine asta. Când am ajuns prima dată în Germania, în 1976, am fost şocat. Oamenii ăştia pierduseră războiul şi totul arăta impecabil. Totul era nou, curat, corect. Am fost în Köln, Hamburg şi Munchen şi totul era aşa cum ar trebui să fie acasă. Venind dintr-un cartier muncitoresc, această imagine a Germaniei a fost o revelaţie. De ce nu putem avea asta în Marea Britanie? Văzând că nimic nu se schimbă, am decis să plec.

Rep.: Aşadar, nu doar muzica v-a îndemnat să părăsiţi Anglia.

M. R.: Era şi muzica. Am fost împins de ea să fac asta, dar, observând lucrurile astea în jurul meu, o imagine diferită de ceea ce credeam despre Germania, mi-am dorit să plec. Copil fiind, credeam că toţi sunt răi, foşti nazişti. Imaginea pe care mi-o transmiseseră părinţii mei despre această ţară era una negativă. Noi nu ştiam, de fapt, prea multe despre Germania. Doar că a fost „duşmanul”. Dar am descoperit că oamenii sunt cu adevărat drăguţi, mâncarea era destul de ieftină şi bună, standardul de viaţă era destul de ridicat. Şi, pe lângă toate acestea, era muzica electronică. Şi asta pentru că îşi permiteau să cumpere sintetizatoare. În Anglia nu-ţi puteai permite să cumperi aşa ceva, pentru că erau prea scumpe. Acolo încă se făcea muzică în manieră clasică – cu chitară şi bas – şi am fost fascinat de sound-ul electronic care venea dinspre Germania. Lucrurile erau foarte diferite şi voiam să aflu mai multe. Evident, iniţial, am mers acolo pentru a găsi noi discuri, nu ţineam să cunosc nivelul de trai. Am mers să vizitez magazinele de muzică. În ’78, m-am mutat în Germania. Voiam să văd ce are de oferit. Nu m-am gândit că voi sta permanent. Întrebam oamenii cum este Berlinul, iar răspunsul lor era: „Dar pentru ce mergi acolo? Este în mijlocul Germaniei comuniste”.

Rep.: Cum au primit părinţii dumneavoastră vestea?

M. R.: Au fost negativişti. Tot cartierul era împotrivă. Nimeni nu mergea în Germania, nici nu se gândeau. Lumea călătorea în Spania, Franţa sau Italia. Aceeaşi reacţie am primit-o şi de la oameni din vestul Germaniei. Nu era un loc atractiv. „Doar cei care nu se integrează în societate merg acolo”, mi se spunea.

Rep.: Cum a fost când aţi ajuns în Berlin?

M. R.: Mi-am dat seama că am făcut alegerea bună din primul moment. Era complet diferit de ce bănuiam. În fiecare zi găseam ceva nou, se întâmpla mereu ceva. Din punct de vedere cultural, în Manchester nu aveam mare lucru atunci, abia în ultimii ani oamenii de acolo au descoperit că avem o moştenire culturală. Şi asta mă bucură, pentru că oraşul a început să se spele. În anii ’70, existau artişti care făceau tot felul de lucruri, însă nu aveau expunere.

Rep.: Care este diferenţa dintre scena culturală berlineză din anii ’80 şi cea de acum?

M. R.: Nu s-a schimbat foarte mult. Au apărut noi zone culturale. S-au deschis multe cafenele, multe galerii. Pentru că oraşul este destul de ieftin, artiştii pot trăi acolo cu bani destul de puţini şi pot evolua. Cam acelaşi gen de oameni care ajungeau în Berlin în anii ’80 – artiştii, ciudaţii – ajung acum, pentru că încă este, în comparaţie cu alte oraşe europene, foarte ieftin. Oraşul atrage astfel de oameni, dar şi pe cei care nu sunt mulţumiţi de o viaţă în provincie. Ajută foarte mult la asta şi faptul că preţurile pentru zboruri sunt la îndemâna oricui este dispus să caute variante. Costă mai mult să mergi cu taxiul dintr-o parte în alta a Bucureştiului. Oamenii care vin aici s-ar putea să nu stea o veşnicie. Nu toţi sunt ca mine. Mulţi vin pentru doi-trei ani, acea „perioadă berlineză”, cum au făcut David Bowie şi Nick Cave. Un artist trebuie să facă asta. Este o fază foarte revigorantă. De fiecare dată când ieşi, cunoşti oameni şi asta îmi place cel mai mult la Berlin. Nu este întotdeauna ceea ce îţi doreşti. Dacă nu cunoşti limba, este destul de dificil, nu poţi ajunge prea uşor la germani, ca naţie. Este important să poţi comunica în limba lor, să faci glume.

Rep.: În cât timp aţi învăţat germana?

M. R.: Încă descopăr noi lucruri. Mi-a luat vreo şase sau şapte ani să pot ajunge să conversez la un nivel bun. Este foarte important acest lucru pentru a putea înţelege modul de a gândi al germanilor. Acum, dacă ajungi în Berlin, poţi foarte bine să vorbeşti engleză. Toată lumea o face. Sunt foarte mulţi străini.

Rep.: Revenind la Manchester. Înainte să plecaţi, cântaţi în The Frantic Elevators alături de Mick Hucknall (fondatorul Simply Red, n.r.), v-aţi mai întâlnit? A existat vreo variantă de colaborare?

M. R.: Am ţinut legătura, desigur. Simply Red nu e genul meu de muzică şi el o ştie, dar nu s-a pus problema până acum să colaborăm din nou pe partea de muzică. În prezent, fac un remix pentru cel mai recent album al grupului New Order („Music Complete”, n.r.), când nu călătoresc prin lume pentru a-mi promova filmul. Am păstrat legătura cu prietenii mei, care au devenit între timp vechi prieteni. Nu am fost niciodată genul care să se folosească de cunoştinţele sale celebre în beneficiul propriei cariere. Sunt amicii mei şi s-a întâmplat să cânte în trupe care au devenit foarte cunoscute. Ei toţi vin dintr-un mediu muncitoresc, aşa că avem cam acelaşi punct de pornire.

Rep.: Ajungând la scena muzicală din România, în decursul vizitelor dumneavoastră aici, aţi descoperit artişti care v-au plăcut?

M. R.: De fapt, am câteva discuri cumpărate de aici în călătoriile mele din trecut, însă nimic despre care să vă pot spune.

Rep.: Mircea Florian s-a aflat la proiecţia „B-Movie”.

M. R.: Da, l-am întâlnit. Este un tip foarte plăcut. Ştiu că era un important interpret în anii ’70 – ’80. Abia aştept să ascult ce îmi va trimite, pentru că a spus că o va face. Sunt foarte interesat, pentru că era foarte dificil în România lui Ceauşescu să te exprimi în mod individual, mai ales că el avea proiecte electronice. Este un pionier al genului aici şi este plăcut să vezi că încă face muzică. Sunt impresionat şi abia aştept să ascult lucrări mai vechi de-ale lui. Când veneam aici, în anii ’80, în magazine nu puteai găsi aşa ceva, chiar dacă existau înregistrări. Se găseau doar şlagăre, cum se spune în germană. Şlagăre româneşti.

Rep.: La un moment dat, în film, spuneţi că, atunci când stilurile punk şi new wave au dispărut, totul a început să o ia la vale. Cum vedeţi acum asta?

M. R.: Să fiu sincer, sfârşitul a venit pentru că se consumau prea multe droguri, odată cu micul succes pe care unele trupe l-au avut, iar asta i-a împiedicat să fie creativi. În acelaşi timp, se întâmplau multe alte lucruri în lumea muzicii. Eu mergeam, săptămânal, în Metropol Disco, care era cel mai mare club pentru homosexuali din Europa la acel moment, iar acolo se asculta o cu totul altă muzică – electronic disco din New York, ceea ce era foarte undeground, foarte hipnotică şi întunecată. Mi-ar fi plăcut să fac şi eu atunci asta. În plus, mai aveam un refugiu cultural – Europa de est. Pentru mine, era o lume paralelă. Când mi se părea că nu se întâmplă nimic interesant, mergeam în Berlinul de est.

Rep.: Ce aţi găsit acolo?

M. R.: Mai întâi, trupe rock care cântau încă rock clasic. Nu existau trupe new wave, încă se purtau denimul, pletele şi solo-uri de chitară lungi de 20 de minute. Era tot ce aveau. La un moment dat, am văzut pe stradă un tip cu păr scurt, zbârlit şi cu pantaloni drepţi. L-am abordat spunându-i că sunt englez, în căutarea scenei underground. Părea genul care ar trebui să ştie. Mi-a spus că nu există aşa ceva, că este interzis. Am fost mirat de felul în care arăta şi mi-a spus că s-a inspirat de la TV, iar muzica o ascultă la radio. Asta se întâmpla prin 1979. I-am lăsat adresa mea cu rugămintea de a mă înştiinţa dacă află de vreun concert. După aproximativ un an, am primit o carte poştală de la o fată, care mi-a cerut să ne vedem într-o cafenea aflată în Palatul Republicii. Acolo, m-a luat la întrebări – cine sunt, ce caut – şi, mai târziu, după căderea zidului, în dosarul meu de la STASI (Staatssicherheit, securitatea de stat, n.r.) am descoperit că acel băiat era în poliţia secretă şi mi-a urmărit activitatea. Ei credeau că am interese politice.

Până la urmă am întâlnit oameni care aveau legătură cu muzica, care îşi doreau să asculte, însă nu aveau posibilitatea, iar eu am sfârşit prin a le aduce discuri şi chiar trupe. Mi s-a părut interesant ca prietenii mei să le întâlnească, să le aduc artiştii în case, ceva ce altfel ar fi fost imposibil în acea perioadă. Nu voiam să fac nimic care să îi pună în pericol, eram conştient că asta le-ar putea marca viaţa. Tot ce am făcut am făcut cu gândul că prietenii mei trăiesc acolo. Eu puteam pleca oricând. Singurul lucru de care mă temeam era să nu-mi interzică să mai trec în Europa de est.

Rep: Şi ce aţi găsit în dosarul de la STASI?

M. R.: Ei erau intrigaţi de ce făceam. Nu mă opreau să merg în est, pentru că acolo mă întâlneam cu tot felul de oameni, iar ei puteau afla – urmărindu-mă – cu cine aveam legături. În anii ’60 – ’70, lucrurile erau mai relaxate în est. Şi în România. Pentru că se simţea cumva acceptat de vest, Ceaşescu nu era atât de crispat şi lucrurile ar fi mers bine, dacă nu ar fi ajuns în Coreea de Nord, preluând megalomania. Cred că, dacă ar fi fost mai inteligent, ar fi trecut cu bine de acea perioadă. Dar a făcut greşeli drastice. Nu cred că a fost, în sinea lui, un om malefic. Era narcisist şi îi era teamă că va fi omorât. Iar frica asta creşte, când ştii că faci ceva greşit. Ar fi putut schimba asta, dar nu a făcut-o. Găsesc fascinantă perioada aceea a României. De asta am venit. Era foarte diferită de celelalte ţări comuniste.

Rep.: Vă aflaţi pe drum spre România când aţi aflat despre căderea zidului Berlinului.

M. R.: Da, când s-a întâmplat, eram în Polonia cu mai mulţi prieteni, dar am aflat abia în Ungaria. În România, am trăit acele ultime săptămâni ale lui Ceauşescu şi, deşi am ratat evenimentul din Germania şi regret asta, am avut în cele din urmă senzaţia că am tras comunismul în jos după noi. A căzut pe măsură ce mergeam spre est. Nu era evident ce o să se întâmple aici, dar lanţul s-a strâns cam mult. Am fost urmăriţi peste tot prin ţară. Am ajuns la Timişoara, Cluj, Sibiu, Braşov şi peste tot pe unde treceam eram urmăriţi. De fiecare dată când eram prin vreun sat, pe viscol sau nu, vedeam pe marginea drumului câte un biet bărbat îngheţat, aşteptând să ne vadă trecând, ca să poată raporta.

Rep.: Cum arată acum România?

M. R.: Este foarte diferită. Bucureştiul s-a schimbat mult. Lucrurile astea iau timp. Dacă trăieşti într-un loc, nu-ţi dai seama, e ca atunci când priveşti un copil crescând, însă dacă ajungi, ca mine, o dată la şapte ani, observi multe diferenţe. Este un oraş cu potenţial. De exemplu, am fost impresionat de cei care au cântat după proiecţie, a doua trupă (Australipitecus Oltensis, n.r.). Foarte buni, creativi. Lucrurile se îmbunătăţesc. 25 de ani în istoria unei ţări nu înseamnă mult. Ca şi în cazul Manchester, care a reuşit cu greu să se schimbe şi a făcut-o destul de mult. Era foarte conservator, însă, în ultimele două decenii se observă diferenţe. Acum sunt mulţi studenţi, multe locuri în care este plăcut să mergi. Am găsit un club, Warehouse Project, într-un fost garaj, pe care-l recomand tuturor care ajung în oraş.

Rep.: Ceea ce înseamnă că muzica pentru dumneavoastră s-a schimbat pe parcursul anilor?

M. R.: Întotdeauna am avut gusturi eclectice în muzică. Am crescut ascultând muzică simfonică şi îmi place muzica ce are emoţie, care îmi stârneşte amintiri. Zilele acestea, ascult multă muzică de film. Am fost mereu un fan al muzicii de film, pentru că sună diferit, dar ascult şi multă muzică modernă, descopăr trupe noi. În filmul nostru este inclusă o piesă a trupei berlineze Velvet Condom, formată din oameni de 23 – 24 de ani, iar muzica lor pare a anilor ’80, dar foarte modernă, în acelaşi timp.

Rep.: Văzând filmul de multe ori, cum vă simţiţi în postura de spectator?

M. R.: Încă mai râd la unele scene. Este foarte greu pentru mine să mă văd, să mă aud, deşi l-am văzut de multe ori. Nici când făceam emisiuni TV (în anii ’80, realiza în Berlin un program special în cadrul emisiunii „The Tube” al Channel 4, n.r.) nu le priveam apoi. Nu mă interesează să mă văd pe ecran. A fost dificil să văd „Nekromantik 2” (1991), când a fost lansat. Era premiera, iar eu jucam personajul principal. A trebuit să merg, dar eram îngrozit. Nu am o problemă să fac asta, dar nu mă simt confortabil privindu-mă. Privitor la „B-Movie”, îmi place să fiu în sală, să văd reacţia publicului.

Rep.: Şi care au fost reacţiile de până acum?

M. R.: Pozitive. Sunt foarte fericit, pentru că nu mă aşteptam ca viaţa mea să fie interesantă pentru cineva. Nu am fost niciodată atât de ambiţios încât să fiu în lumina reflectoarelor. Am cântat în formaţii, dar asta a fost o întâmplare. Pentru că, dacă îmi spunea cineva „avem nevoie de o trupă pentru sâmbătă, poţi cânta?”, iar eu, fiind ameţit, răspundeam „da, sigur” şi a doua zi începeau regretele. Prefer să stau în studio, să-mi văd de sunetele mele. Dar fac parte din industria muzicală, aşa că trebuie să fac asta. Nu am nici tendinţa de a spune oamenilor ce fac. Nu pentru că sunt secretos, dar mi se pare că nu ar fi de interes. La filmul ăsta am lucrat aproape patru ani, iar, când a fost gata, toţi prietenii mi-au reproşat că le-am ascuns, că ei nu au ştiut nimic despre partea asta a mea.

Rep.: Cine a venit cu ideea realizării „B-Movie”?

M. R.: Ideea filmului a fost a lui Heiko Lange, care m-a rugat să-l ajut să facă un documentar despre perioada respectivă. Apoi m-a rugat să mă ocup de muzica pentru proiect şi, desigur, am fost de acord. I-am spus că am şi nişte filmări de pe atunci, iar când le-a văzut a rămas surprins. Uşor, proiectul s-a transformat şi am devenit protagonistul filmului. Am făcut rost de multe alte înregistrări video, de la numeroşi cunoscuţi, am scris scenariul şi au rezultat 92 de minute de film.

Rep.: Ca producător muzical, care este cea mai nouă descoperire?

M. R.: Chiar recent am ascultat o trupă germană nouă, care mi-a plăcut mult, însă nu-mi amintesc numele ei. Trebuie să mă uit în computer. Primesc des linkuri din partea multor muzicieni şi sunt multe trupe tinere bune. Dar prefer să-mi trimită CD-uri, urăsc să ascult muzică de pe computer.

Cea de-a zecea ediţie a Zilelor Filmului German a avut loc în perioada 16 – 22 octombrie, la Cinema Studio şi în clubul Control din Bucureşti.

Sursa: Mediafax