Sigmund Freud, psihiatrul care a scandalizat lumea ştiinţifică. Ce ascund visele şi sexualitatea reprimată – VIDEO

Sigismund Schlomo Freud s-a născut la 6 mai 1856 în Freiberg, Moravia, atunci Imperiul Habsburgic, astăzi Pribor din Republica Cehă. A fost fiul lui Jacob Freud şi al celei de a treia soţii a acestuia, Amalia (cu 20 de ani mai tânără decât soţul ei).

• Test de cultură generală. Cine a fost partenerul lui Mozart?
• Orient Express, palatul pe șine. La momentul inaugurării, era o minune tehnologică

Cei doi fraţi vitregi ai lui Sigismund, Emmanuel şi Philipp, erau aproape de aceeaşi vârstă cu mama lui. Această situaţie neobişnuită poate fi o explicaţie a interesului manifestat de Freud în studiul relaţiilor familiale, concentrat asupra complexului lui Oedip.

În 1859, Freud s-a mutat împreună cu familia la Leipzig, în Germania, iar, în 1860, la Viena, unde a rămas până în 1938. În 1877, şi-a schimbat numele în Sigmund Freud. În 1873 şi-a început studiile în cercetarea medicală la Universitatea din Viena. Încă din studenţie, Freud a făcut cercetări asupra sistemului nervos central, sub îndrumarea lui Ernst von Brücke, luându-şi diploma în 1881. A lucrat la Clinica de psihiatrie a lui Theodor Meynert în perioada 1882-1883, apoi a studiat alături de Charcot, la clinica Salpetriere din Paris (1885). În 1886 s-a căsătorit cu Martha Bernays şi au avut şase copii.

Sigmund Freud a început cercetările în domeniul psihanalizei în anii 1880, la finalul unui secol, în care, atât Europa cât şi America au cunoscut reforma azilelor pentru persoanele cu deficienţe psihice şi şi-au manifestat interesul pentru stările psihologice anormale, în special pentru afecţiunile psihice. Freud s-a îndreptat către studiul psihanalizei după ce a citit articole referitoare la metoda lui Breuer de a trata isteria prin hipnoză. Freud şi Breuer au publicat împreună ”Studii despre isterie” în 1895. În acelaşi an, Freud a reuşit să-şi analizeze un vis. În următorii cinci ani (1895-1900), a elaborat majoritatea conceptelor care au fost apoi incluse în teoria şi practica psihanalizei. Termenul de ”psihanaliză” a fost propus chiar de Freud în 1896. După despărţirea de Breuer şi după şocul suferit în urma morţii tatălui, Freud începe autoanaliza în 1897, concentrându-se asupra propriilor vise şi fantezii, fiind susţinut de prietenul său, Wilhelm Fliess.

A fost profesor la Universitatea din Viena. Teoriile susţinute de Freud au generat reacţii contradictorii, până când un grup de tineri doctori a început să-l însoţească la Viena, în 1902. A fondat aici ”Societatea psihologică de miercuri”, o reuniune săptămânală între prieteni, la care se discutau noile sale descoperiri şi care a devenit Societatea Vieneză de Psihanaliză în 1908, şi Societatea Internaţională de Psihanaliză în 1910.

”Interpretarea viselor” a contrariat lumea medicală

”Interpretarea viselor”, pe care Freud o consideră cea mai importantă carte a sa, a fost publicată în 1899, dar are inscripţionat anul 1900 ca dată a primei ediţii, datorită faptului că autorul dorea ca marea sa descoperire să fie asociată cu începutul unui nou secol. Lumea medicală privea cu scepticism această lucrare, aşa că Freud şi-a continuat studiile singur, izolat de restul cercetătorilor. A început să lucreze cu Dora, una dintre pacientele sale, şi a publicat, în 1901, ”Psihopatologia vieţii de zi cu zi”.

În 1905 a publicat trei eseuri despre teoria sexualităţii, legătura dintre acestea şi subconştient şi fragmente de analiză a cazului de isterie al Dorei. În 1908, a avut loc, la Salzburg, primul congres de psihologie freudiană. În 1909, Freud a fost invitat de către Stanley Hall să ţină cinci cursuri la Universitatea Clark. Această vizită în Statele Unite i-a marcat cariera, atrăgând atenţia întregii lumi asupra teoriilor sale.

În 1912, a fost publicată prima revistă de specialitate, ”Imago”. Pe măsură ce Societatea Internaţională de Psihanaliză devenea din ce în ce mai cunoscută, câţiva membri s-au retras şi au fondat propriile şcoli de psihologie. În 1916, Freud publică prima parte din ”Introducerea în psihanaliză”.

Freud a aflat că suferă de cancer al maxilarului în 1923. Şi-a petrecut următorii 16 ani luptând cu boala. Nu a renunţat la cercetare, iar în 1925 a publicat cinci volume de lucrări — ”Collected Works”. A primit Premiul Goethe pentru literatură (1930) şi a fost ales Membru de onoare al Societăţii Regale Britanice de Medicină în 1935. Ameninţat de ocupaţia nazistă, a emigrat în 1938 în Anglia, împreună cu familia.

Sigmund Freud a murit la Londra, la 23 septembrie 1939, la vârsta de 83 de ani.

Freud şi ”dezvoltare sexuală” a oamenilor

De-a lungul carierei, Sigmund Freud a publicat numeroase cărţi şi lucrări de specialitate. Deşi studiul său se concentra asupra comportamentului sexual, el înţelegea prin acesta instincte sau dorinţe care determinau o anume atitudine sau anumite convingeri, fie ele vizibile sau reprimate. Urmând o evoluţie biologică, Freud stabileşte un model rigid a ceea ce el numeşte ”dezvoltare sexuală”. Pentru aceasta, Freud propune teoria stadiilor de dezvoltare, pe vârstă, cu delimitări foarte clare. Nu este obligatoriu ca un individ să treacă prin toate fazele şi este posibil ca unele etape să se suprapună.

Prima fază este cuprinsă între 0-2 ani. În această perioadă, copilul explorează lumea cu ajutorul buzelor şi al gurii: acceptă mâncarea, laptele şi are tendinţa de a duce la gură orice obiect pe care îl poate ţine în mână. Mai târziu, învaţă să folosească gura pentru a comunica. Următoarea fază este cuprinsă între 2-4 ani şi este cea mai controversată. În această perioadă, copiii descoperă diferenţele sexuale şi învaţă să-şi controleze nevoile fiziologice. Astfel, copilul realizează că îşi poate manipula părinţii, refuzând să facă ce i se cere.

Perioada între vârstele de 4-6 ani este cea mai importantă pentru dezvoltarea psiho-sexuală a individului. Cheia acestei etape este atracţia pe care copilul o simte faţă de părintele de sex opus, odată cu teama de celălalt părinte. Freud numeşte această atracţie complexul lui Oedip (pentru băieţi) şi al Electrei (pentru fete). Aceste complexe conduc la o diferenţiere normală a personalităţii masculine de cea feminină. Rezolvarea complexului constă în încercarea copilului de a se identifica cu părintele de acelaşi sex, această identificare ducând la viitoarea sa orientare sexuală.

În perioada următoare, între 6 ani şi până la vârsta pubertăţii, individul suprimă dimensiunea sexuală şi se concentrează asupra altor aspecte ale vieţii. Este perioada învăţatului, adaptării la societate, asimilării unor informaţii culturale şi valorilor morale. Această etapă latentă durează aproximativ 5 sau 6 ani, până la pubertate, când individul devine conştient de dimensiunea sexuală. Începând cu vârsta pubertăţii, individul este atras de persoanele de sex opus şi poate duce la bun sfârşit instinctul procreării.

Dimensunile personalităţii

O altă latură a teoriilor lui Freud o constituie studiul personalităţii. Structura personalităţii are 3 dimensiuni. Freud a împărţit-o în id, ego şi superego. Numai ego-ul este vizibil, dar toate trei au propriile efecte asupra personalităţii. Id-ul reprezintă forţele biologice. Este o constantă a personalităţii deoarece este întotdeauna prezentă. Omul se naşte cu propriul id. Id-ul este o componentă foarte importantă a personalităţii, deoarece ne permite să obţinem lucrurile de care avem nevoie încă de când ne naştem.

Id-ul este guvernat de principiul plăcerii sau noţiunea de hedonism. Cu alte cuvinte, doreşte să i se îndeplinească dorinţele imediat, fără a ţine cont de realitatea exterioară. Spre exemplu, atunci când copilul trebuie schimbat, id-ul plânge, când unui copil îi este frig, cald, îl doare ceva sau pur şi simplu vrea să i se acorde mai multă atenţie, id-ul anunţă aceste lucruri până când nevoile copilului sunt satisfăcute, fără a ţine cont de faptul că părinţii dorm, mănâncă sau se odihnesc. El nu ţine cont decât de propriile nevoi.

În următorii trei ani, pe măsură ce copilul interacţionează din ce în ce mai mult cu lumea înconjurătoare, începe să se dezvolte cea de-a doua latură a personalităţii. Freud o numeşte ego şi reprezintă acea parte a personalităţii pe care o arătăm lumii. Ego-ul este guvernat de principiul realităţii sau de o viziune pragmatică asupra lumii. Dorinţele id-ului sunt încă prezente, dar ego-ul realizează consecinţele pe care le-ar avea îndeplinirea acestor dorinţe. Ego-ul se dezvoltă odată cu experienţa şi înţelege că ceilalţi oameni au şi ei propriile dorinţe şi nevoi şi că un comportament egoist şi impulsiv ne poate face chiar rău. Este de datoria ego-ului să satisfacă cerinţele id-ului, ţinând totodată cont şi de lumea înconjurătoare.

În jurul vârstei de 5 ani, se dezvoltă cea de-a treia latură a personalităţii, superego-ul. Superego-ul este latura morală a individului şi se dezvoltă odată cu prezentarea restricţiilor morale şi etice, odată cu experienţa sau prin interacţiuni sociale. Potrivit teoriei susţinute de Freud, un superego puternic reuşeşte să inhibe instinctele biologice ale id-ului, pe când un superego slab cedează în faţa acestora. Mai mult decât atât, nivelul de vinovăţie în cele două cazuri va fi mai ridicat şi, respectiv, mai scăzut.

La o persoană normală, ego-ul trebuie să fie cel mai puternic pentru a putea satisface nevoile id-ului fără să supere superego-ul şi ţinând cont de realitatea din exterior. Structura tripartită de mai sus trebuia să fie dinamică şi să se schimbe odată cu vârsta şi cu acumularea experienţei. De asemenea, aspecte ale comportamentului adulţilor, cum ar fi fumatul, sunt legate de diferitele stadii ale formării unor complexe. Complexele sau ideile fixe sunt, potrivit lui Freud, o măsură a efortului necesar trecerii prin stadiile dezvoltării, iar un efort foarte mare depus de copil pentru a depăşi un anumit stadiu se reflectă mai târziu în comportamentul lui ca adult.

Ce ascund visele

Un alt punct important abordat de Freud îl reprezintă interpretarea viselor. Freud susţine că visul este protectorul somnului. Atunci când mergem la culcare încercăm să ne detaşăm de realitate, anulând orice stimul extern. În timpul nopţii, mintea ne protejează, prin vise, atât de stimulii externi, cum ar fi zgomotul sau lumina, cât şi de cei interni, cum ar fi emoţiile, teama sau insatisfacţiile. Studiul lui Freud s-a concentrat mai mult asupra stimulilor interni. Pentru ca o persoană să poată experimenta în vis emoţii puternice, negative, gânduri interzise sau dorinţe ascunse, acestea trebuie să fie deghizate sub o anumită formă. În caz contrar, cel care are un astfel de vis devine extrem de agitat şi se trezeşte. Prin urmare, o bună interpretare a viselor poate duce la înţelegerea manifestărilor subconştiente.

Freud consideră că visul este compus din două părţi: ”conţinutul manifest”, care se manifestă la suprafaţă, şi ”partea latentă”. Prima dintre acestea două este reprezentată de ceea ce ne aducem aminte după ce ne trezim. Freud sugerează că această latură a visului nu are niciun înţeles deoarece este o reprezentare deghizată a adevăratelor gânduri care au generat visul. Pe de altă parte, conţinutul latent deţine înţelesurile adevărate ale visului — gândurile interzise sau dorinţele subconştientului. Ele apar în conţinutul manifest, dar sunt deghizate şi nu pot fi recunoscute. Foarte rar se întâmplă ca cele două laturi ale visului să se suprapună. Freud numeşte aceste vise ”infantile”. Freud insistă asupra faptului că visele sunt o formă de îndeplinire a dorinţelor suprimate. Dacă o dorinţă nu a fost satisfăcută în viaţa de zi cu zi, mintea reacţionează la acest stimul intern, transformându-l într-o experienţă concretă, vizuală şi împlinind astfel dorinţa. Rezultatul este un somn liniştit.

Contradicţiile lui Freud

O parte din teoriile propuse de Freud sunt strâns legate de cultura acelor vremuri, unele sunt foarte greu de demonstrat, iar altele sunt parte din propria lui personalitate. Dar Freud este un excelent observator al comportamentului uman şi majoritatea ideilor sale se regăsesc la baza teoriilor de astăzi. Cu toate acestea, există păreri contradictorii cu privire la anumite aspecte ale teoriilor sale. Spre exemplu, în ceea ce priveşte complexul lui Oedip, psihologii susţin că este adevărat că unii copii se simt atraşi de părintele de sex opus şi intră în competiţie cu părintele de acelaşi sex. Totodată, este iarăşi adevărat că o parte din aceşti copii reţin aceste afecţiuni, temeri şi aspiraţii şi în perioada maturităţii. Dar majoritatea teoreticienilor consideră aceste exemple excepţii şi nu reguli. Aceste cazuri apar în familiile care nu se comportă normal, părinţii nu se înţeleg şi folosesc, deseori, copilul ca armă de luptă împotriva celuilalt. De asemenea, aceste cazuri apar atunci când părinţii nu discută cu copilul, acesta ajungând să afle lucruri eronate despre sexualitate de la alţi copii.

Critica generală adusă lui Freud este aceea că pune prea mult accentul pe sexualitate. Toate lucrurile, atât bune cât şi rele, par să rezulte din exprimarea sau reprimarea impulsurilor sexuale. Mulţi cercetători se întreabă dacă nu există totuşi şi alte componente psihologice. Freud a adăugat ulterior instinctul morţii, dar nu este atât de bine cunoscut. Criticii susţin că, într-adevăr, societatea este dominată de acest tip de elemente, dar aceasta nu înseamnă că sexualitatea stă la baza oricărei motivaţii. Pe de altă parte, adepţii teoriei freudiene susţin că accentul pe care acesta îl pune pe elementele de sexualitate nu se bazează pe o astfel de atitudine a societăţii, ci, dimpotrivă, pe evitarea acestui subiect, mai ales în clasele sociale superioare sau de mijloc. Tocmai acesta este marele său succes: faptul că a reuşit să scoată la lumină un subiect ascuns până atunci. Singurul lucru care-i poate fi reproşat este că a generalizat prea mult, fără să ia în calcul schimbările culturale.

Un alt concept aspru criticat este subconştientul. Umaniştii şi existenţialiştii susţin, pe de o parte, că motivaţiile şi problemele care pot fi atribuite subconştientului sunt mult mai puţine decât a crezut Freud şi, pe de altă parte, că subconştientul nu este atât de important pe cât a crezut el. Majoritatea psihologilor de astăzi consideră subconştientul a fi tot ceea ce refuzăm să vedem sau ne este de prisos. Unii teoreticieni nici nu folosesc acest termen.

În pofida tuturor acestor păreri contradictorii, trebuie recunoscut faptul că Freud a descoperit lucruri extraordinare, atât de bune încât au fost deja încorporate în alte teorii, până la punctul la care a fost aproape uitat cel care stă la baza lor. În primul rând, Freud a trezit conştientizarea existenţei a două forţe puternice în fiecare persoană. Atunci când toată lumea credea că omul este exclusiv raţional, Freud a demonstrat cât din comportamentul nostru este dominat de forţe biologice. Atunci când toţi credeau că fiecare este responsabil pentru acţiunile sale, a demonstrat impactul societăţii asupra fiecăruia dintre noi. Id-ul şi superego-ul, manifestări psihice ale elementului biologic şi ale celui social, vor fi în permanenţă alături de fiecare dintre noi, sub o formă sau alta.

În al doilea rând, lui Freud i se datorează şi teoria conform căreia nevroza este cauzată de traume psihologice. Deşi majoritatea teoreticienilor consideră că nu toate teoriile au aceeaşi explicaţie şi că nu este necesară reexperimentarea traumei pentru a merge mai departe, nu poate fi negat faptul că o copilărie plină de abuzuri, neglijenţă şi tristeţe tinde să conducă către o maturitate la fel de tristă. În cel de-al treilea rând, Freud a introdus conceptul de ego.

De asemenea, Freud a fost cel care a dezvoltat formele de terapie. ”Terapia prin discuţie cu pacientul” este considerată, în prezent, cea mai eficientă în cazul pacienţilor cu probleme psihologice. Unele dintre teoriile lui Freud sunt, în mod evident, legate de cultura din acea perioadă. Altele sunt greu de testat. Altele pot face parte din propriile sale experienţe sau din propria sa personalitate. Dar Freud a fost un excelent observator al condiţiei umane şi majoritatea teoriilor pe care le-a propus au o relevanţă deosebită în zilele noastre.

Descoperă îţi prezintă principalele semnificaţii ale zilei de 23 septembrie:

1800 – A încetat din viaţă Friedrich Wöhler, chimist german (n. 31 iulie 1800 Eschersheim; m. Göttingen), pionierul chimiei organice. În 1828 a realizat sinteza ureei din materiale anorganice. A descoperit cîteva elemente chimice.

1846 – Descoperirea planetei Neptun de astronomul francez Urbain Jean Joseph Le Verrier şi astronomul britanic John Couch Adams

1856 – S-a născut Karl Krumbacher, istoric şi filolog german, membru de onoare din străinătate al Academiei Române (d. 1909)

1870 – A încetat din viaţă scriitorul francez Prosper Mérimée (n. 1803)

1884 – S-a născut Mihai Costăchescu, istoric şi folclorist român, membru corespondent al Academiei Române (d. 1953)

1901 – S-a născut Jaroslav Seifert, poet şi publicist ceh, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în anul 1984 (d. 1986)

1915 – S-a născut fizicianul american Clifford Shull (d. 2001)

1926 – S-a născut muzicianul american John Coltrane (d. 1967)

1930 – S-a născut muzicianul american Ray Charles (d. 2004)

1970 – A încetat din viaţă André Bourvile, actor, unul dintre cei mai îndragiţi interpreţi ai ecranului francez („Mizerabilii”, „Cei trei muşchetari”) (n. 27 iulie 1917)

1973 – A încetat din viaţă Pablo Neruda, poet chilian, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură pe 1971 („Spania în inimă”, „Ode elementare”) (n. 12 iulie 1904)

1973 – Fostul preşedinte argentinian Juan Perón a revenit la putere

2006 – A încetat din viaţă compozitorul britanic Sir Malcom Arnold, câştigător al unui premiu Oscar pentru coloana sonoră a filmului „Podul de pe râul Kwai”

2006 – A încetat din viaţă chitaristul american de blues Etta Baker (n. 1913)