Marinarii din Antichitate obişnuiau să estimeze cât de repede se deplasau ambarcaţiunile lor aruncând o bucată de lemn sau un alt obiect care plutea peste prova (n.r. partea anterioară a navei) şi apoi observând perioada de timp care trecea înainte ca pupa (n.r. partea dinapoi a navei) să treacă de acel obiect.
Această metodă era cunoscută sub numele de „buşteanul olandezului”.
Spre finele secolului 16, marinarii au început să folosească un instrument special pentru a estima viteza de navigare a vasului. Noduri erau legate la intervale uniforme pe lungimea unei sfori şi apoi un capăt al sforii, care avea ataşat de el o bucată de lemn, era aruncat în urma ambarcaţiunii.
Când vasul se mişca înainte, sforii i se permitea să se întindă liber pentru o perioadă de timp specifică, care era de cele mai multe ori urmărită cu ajutorul unei clepsidre.
După aceea, se numărau nodurile care au trecut peste pupa navei era şi numărul rezultat era folosit pentru a calcula viteza ambarcaţiunii. Un nod a început cu timpul să fie echivalent cu o viteză de o milă marină pe oră.
Sursă: YouTube
Pe o perioadă de câţiva ani, au existat neînţelegeri între diferite state în legătură dimensiunile exacte ale unei mile marine. În 1929, mila marină internaţională a fost standardizată la 1.852 de metri. Aceasta a fost adoptată şi în Statele Unite în 1954.
O milă marină este diferită de o milă pe pământ.