De la scoici şi roţi de piatră la bitcoin – O istorie a banilor

În Epoca de piatră, când oamenii au început să are ogoarele, să crească animale şi să adune recoltele şi-au dat seama că produceau mai mult decât puteau consuma. Aşa a apărut trocul. Bunurile în plus erau schimbate pentru lucruri care lipseau din gospodărie. Trocul avea, însă, mai multe neajunsuri. În primul rând trebuia să găseşti cumpărătorul care să aibă nevoie de bunul pe care doreai să-l schimbi. Era dificil să compari valoarea unor bunuri şi să găseşti eventuale compensaţii dacă acestea erau mai ”scumpe” decât altele. Totodată, multe dintre mărfuri erau perisabile sau greu de transportat.

Istoricii au documentat soluţia care s-a răspândit în mai multe colţuri ale lumii – ”banii marfă”. Practic, doar anumite mărfuri au devenit mijloc de schimb. De exemplu în China, cu circa 1200 de ani înainte de Hristos, pentru schimburile comerciale erau folosite cochilii de scoici.

Costul unei soţii: o roată din piatră cu diamentrul de 1,3 metri

În insula Yap din arhipelagul Carolinelor, imense monede din piatră, găurite la mijloc pentru a fi transportate cu ajutorul unor prăjini au început să fie folosite pentru schimburi comerciale. Piatra era mai valoroasă acolo deoarece insula nu avea nicio carieră, ceea ce însemna că trebuia adusă cu plutele. Oamenii îşi ţineau ”monedele” de piatră în faţa casei, pentru a-şi etala averea, în condiţiile în care unele dintre ele aveau un diametru de până la 3,5 metri şi cântăreau cinci tone.

Monedă din piatră din insula Yap

Aici, un purcel costa, spre exemplu, o monedă de jumătate de metru în timp ce o soţie putea fi cumpărată pentru o roată cu diametru de 1,3 metri. În alte societăţi erau folosite şi mărgelele de fildeş sau pietrele şlefuite.

Primele monede din aur sunt bătute în cetatea Lidia

Primele monede din metale preţioase au apărut în cetatea Lidia, o colonie grecească din Asia Mică, în prezent teritoriu turcesc, momentul fiind marcat de istoricul Herodot. Locuitorii Lidiei au bătut primele monede din electrum sau aur alb, un aliaj de aur din râurile actualei Anatolii şi din argint, în proporţii egale. Tot aici a apărut primul bancher, Pithius, şi tot aici au fost bătute, de regele grec Cressus, primele monede de aur.

În anul 600 î.e.r, pe străzile din alte cetăţi elene un bol de lut ar fi putut să te coste două bufniţe şi un şarpe. În Lidia, lucrurile erau mult mai bine puse la punct. Cetatea a reuşit să îşi accelereze astfel comerţul intern, dar şi extern, devenind unul dintre cele mai bogate ”imperii” din Asia Mică. Bogăţia nu a protejat însă cetatea de săbiile armatei persane. Capturarea regelui Cressus a însemnat atât căderea cetăţii, cât şi răspândirea valutei în Persia.

În China apar primii bani de hârtie

În aceiaşi perioadă, în est, mai exact în China, apăreau primii bani de hârtie. Până la expediţia lui Marco Polo, din 1200 e.n., împăratul chinez avea deja un sistem monetar bine pus la punct. Pe bancnotele lor, acolo unde pe dolarul american scrie ”În Dumnezeu ne încredem” (In God we trust), scria ”Toţi falsificatorii vor fi executaţi”.

Europenii au folosit monedele până în anii 1600, având posibilitatea să topească metalele preţioase luate din coloniile cucerite. O schimbare s-a produs când băncile au început să folosească ”bancnotele”. Aceste hârtii puteau fi duse la bancă în orice moment pentru a fi schimbate în valoarea lor în monede de aur sau argint. Bancnotele puteau fi folosite şi pentru a cumpăra bunuri, dar, spre deoserbire de cele din prezent, acestea erau eliberate doar de bănci sau instituţii private, nu de stat.

Primele state care au emis bani tipăriţi

Primii bani tipăriţi de un stat au fost emişi de guvernele coloniale din America de Nord. Pentru că transportul de mărfuri dintre Europa şi coloniile americane dura mult, coloniştii care îşi extindeau activitatea rămâneau adesea fără ”lichidităţi”. Atunci au apărut aşa-numitele ”IOU”-uri (”I owe you”, în traducere liberă ”Îţi rămân dator”), folosite pe post de valută. Acestea au intrat în circulaţie pentru prima dată în Canada.

Mutarea către banii de hârtie a dus la dezvoltarea comerţului internaţional al europenilor. Băncile şi clasele aflate la putere au început să cumpere valute străine. Aşa a luat naştere prima piaţă valutară din lume. Stabilitatea unei anumite monarhii sau a unui guvern afectau valoarea monedei şi abilitatea ţării de a face comerţ pe o piaţă internaţională. Competiţia dintre state a dus adesea la aşa-numite războaie valutare. Statele încercau să întărească moneda statelor cu care concurau pentru a scumpi bunurile ţării respective şi a-i afecta astfel competitivitatea exporturilor, sau, invers, reducând puterea de cumpărare a statului şi capacitatea sa de a finanţa, spre exemplu, un război.

Etalonul aur

În secolele XIX şi XX, etalonul aur era larg răspândit în statele lumii. Concret, valoarea monedei naţionale era definită în raport cu aurul din rezervele băncilor centrale. Nu puteau fi tipăriţi bani fără ca aceştia să aibă ”acoperire” în aur. Crahul financiar de pe Wall Street din 1929 şi criza economică mondială care a urmat au dus la sfârşitul standardului aurului. În cadrul unei conferinţe care a avut loc la hotelul Mount Washington din Bretton Woods, SUA, au fost puse bazele sistemului economic internaţional postbelic. Tot atunci au fost înfiinţate primele instituţii financiare globale, Fondul Monetar Internaţional şi Banca Mondială, iar dolarul a devenit valuta de referinţă. Valoarea unei uncii de aur era cotată la 35 de dolari, iar celelalte ţări ale lumii industrializate au fost obligate să respecte o politică monetară de controlare a cursului de schimb prin raportarea monedelor proprii la valoarea dolarului.

Leul românesc

Pe teritoriul României, primele monede au apărut în cetăţile greceşti de la malul Mării Negre. Au circulat atunci drahme de bronz ori argint, stateri de aur şi tetradrahme de argint.

În urmă cu 146 de ani, leul a devenit moneda naţională a Principatelor Române, pe al căror teritoriu circulau până la acea dată în jur de 80 de monede străine, precum napoleonul, galbenul austriac, ducatul olandez, piastrul, rubla sau francul.

Leu românesc din 1876

„Ca urmare a regimului dominaţiei otomane, Principatele Române au devenit un spaţiu deschis pentru pătrunderea unui număr foarte mare de monede străine”, se arată într-o prezentare susţinută de Mugur Isărescu, guvernatorul Băncii Naţionale a României (BNR), în 2010.

Pe 22 aprilie 1867 s-a promulgat prima lege monetară prin care s-a stabilit că moneda naţională este leul, iar diviziunea sa se numeşte ban şi este egală cu a suta parte din leu.

Românul şi romanatul, primele propuneri pentru denumirea noii monede

Primele negocieri pentru baterea unei monede naţionale au avut loc după venirea pe tronul Principatelor Unite a lui Alexandru Ioan Cuza.

În 1859, Victor Place, consulul francez la Iaşi a negociat, în numele guvernului român, baterea unei monede naţionale care să aibă aceeaşi valoare cu cea a francului francez. Denumirea primilor bani româneşti a stârnit numeroase dezbateri, variantele luate în calcul fiind românul, după modelul francez (francul), statul reuşind să obţină permisiunea unei bănci din Franţa pentru creditarea primei emisiuni.

Ulterior s-a stabilit un alt nume, acela de romanat, care era divizat în decime sau bani (a zecea partea dintr-un romanat) şi centime sau bănişori (a suta parte dintr-un romanat). Proiectul nu a fost însă finalizat deoare „Napoleon III nu a sprijinit până la capăt emiterea unei monede naţionale româneşti, deoarece nu dorea să provoace o reacţie ostilă a Imperiului Otoman”, se arată pe pagina BNR.

Leul – ales ca să-i facă concurenţă thalerului olandez de argint

Discuţiile au fost realuate în timpul domniei lui Carol I. Denumirea de leu s-a ales pe fondul popularităţii talerului olandez care avea pe revers un leu ridicat pe două labe. Talerul avea o largă circulaţie a teritoriul Principatelor datorită relaţiilor comerciale dintre Imperiul Otoman şi Vestul Europei.

La jumătatea secolului al XVII-lea, notorietatea thalerului era atât de mare încât în spaţiul balcanic acesta este confundat cu noţiunea de monedă. Cu toate că a ieşit din circulaţie în jurul anului 1750, talerul de argint intrase atât de bine în conştiinţa publică, încât românii au continuat să calculeze preţurile în această monedă. De aceea s-a decis ca leul să devină denumirea oficială a noii monede naţionale româneşti.

Taleri de argint

„Moneda va avea pe o parte armele ţării şi pe alta indicaţiunea valoarei nominale şi anul”, se arată în legea pentru înfiinţarea unui nou sistem monetar şi pentru fabricarea monedelor naţionale din 22 aprilie / 4 mai 1867.

După promulgarea legii, s-au bătut monedele de aur de 5, 10 şi 20 de lei, monedele de argint de 50 de bani, 1 leu şi 2 lei şi monedele de cupru de 1, 2, 5 şi 10 bani.

Record românesc: bancnota de dimensiunea unui timbru

România deţine recordul mondial pentru cea mai mică bancnotă emisă vreodată. Este vorba despre bancnota de 10 bani pusă în circulaţie de Ministerul Finanţelor în 1917, având o dimensiune de  27.5 x 38 mm.

Cea mai mică bancnotă din România

Pe de altă parte, recordul pentru cea mai mare bancnotă din lume aparţine statului Filipine. Bancnota măsoară 22×33 cm şi a fost emisă în 1998, pentru a comemora 100 de ani de la declararea independenţei statului. Există doar 1.000 de exemplare, iar colecţionari au putut să o achiziţioneze pentru suma de 3.700 de dolari.

De la monede din piatră la bitcoin

În 4000-5000 de ani, oamenii au ajuns de la scoici şi roţi de piatră la carduri bancare, portofele electronice şi chiar monede virtuale.

Bitcoin, spre exemplu, este o monedă virtuală care le permite utilizatorilor să o schimbe pe bunuri şi servicii. Aceasta nu este emisă de o bancă centrală şi nu se supune reglementărilor impuse valutelor tranzacţionate în mod obişnuit. Totodată, ea se tranzacţionează anonim, ceea ce înseamnă că ar putea fi folosită pentru finanţarea unor activităţi ilegale. Mai mult, bitcoin este o monedă volatilă. Se poate aprecia sau deprecia puternic şi brusc, ceea ce presupune riscuri suplimentare pentru utilizatori.

Ştiaţi că:

• Primele carduri  de credit au apărut în anii 1920, în Statele Unite, când companiile din industria petrolieră şi lanţurile de hoteluri au început să le emită pentru clienţii lor. Inventarea lor este atribuită, potrivit anumitor teorii, unui bancher din Brooklyn, New York. John Biggins lucra la Flatbush National Bank. El şi-a numit creaţia ”Charge-It”, în traducere liberă ”Încarcă-l”. Tranzacţiile aveau loc între bancă şi comercianţii locali. Patronii depuneau bonurile fiscale la bancă, iar aceasta lua din contul clienţilor sumele datorate.
Alţi istorici sunt de părere că primele carduri de credit au fost emise în 1950, de Diners Club. Acestea puteau fi folosite doar pentru plata consumaţiei la restaurante. Intenţia a fost aceea de a-i scuti pe clienţi să fie nevoiţi să aibă mereu mulţi bani asupra lor, dar să poată să se bucure de o cină în oraş chiar dacă nu o plănuiseră.
• Prima banca centrală din lume a fost înfiinţată în 1668, Sveriges Riksbank, în Suedia. Banca se afla în subordinea Parlamentului astfel încât regele să nu aibă un control prea mare asupra sa. Din 1897, Sveriges Riksbank dobândeşte dreptul exclusiv de a emite bancnote.
În ordinea cronologică a înfiinţării, Banca Naţională a României a fost cea de-a cinsprezecea bancă centrală a lumii, fiind fondată în anul 1880
• Dintre instituţiile private, Banca Monte dei Paschi din Siena este cea mai veche bancă din lume care îşi desfăşoară activitatea şi în prezent. Monte dei Paschi a fost înfiinţată în 1472.

Surse: Guinnessworldrecords, Investopedia, Nyu, Gandul, BNR