Faţa întunecată a colonialismului britanic: teribila foamete din Bengal

Iar pentru a pune mâna pe tot ce puteau exploata din aceste ţinuturi, britanicii nu s-au sfiit să provoace cele mai cumplite serii de foamete din istoria omenirii de până atunci. Cu alte cuvinte, recapitularea foametei din Bengal nu este nimic altceva decât expunerea adevărului istoric despre cum Anglia Colonială a regizat şi dus la capăt cel mai cumplit genocid prin foamete din istoria omenirii, pentru un simplu şi cinic profit financiar.

 

 

Colonialismul britanic: la fel de rău precum nazismul şi comunismul, dar niciodată condamnat de Occident

 

Motto:

„Urăsc indienii. Sunt un popor animalic cu o religie animalică. Foametea a izbucnit din propria lor vină, pentru că se înmulţesc ca iepurii” – Winston Churchill

 

Pentru orice pasionat de istorie, perioada în care India a fost colonie britanică este una caracterizată de cel mai neaoş colonialism în toată accepţiunea acestui termen. Fără îndoială că britanicii au avut o agendă economică necruţătoare atunci când stăpâneau India, iar în planurile lor pentru acest subcontinent asiatic nu era deloc inclusă mila sau înţelegerea pentru băştinaşi, locuitorii de drept ai Indiei.

 

Sub conducerea britanică, India a avut de suferit multe secvenţe de foamete, cea mai gravă fiind cea din Bengal. Primele au avut loc în anul 1770, urmate de foametea din anii 1783, 1866, 1873, 1892, 1897 şi ultima, cea dintre anii 1943-1944. India nu a fost străină de foamete înainte de invazia colonială britanică, dar regii locali, din dinastii hinduse sau mogule, erau experimentaţi în înfruntarea acestor dezastre umanitare şi aveau mereu pregătite rezerve suficiente, strânse din anii anteriori, în care fuseseră recolte îmbelşugate.

 

După sosirea britanicilor, majoritatea secvenţelor de foamete fuseseră declanşate de o combinaţie de factori negativi precum o serie de ploi musonice care au întârziat, coroborat cu exploatarea resurselor naturale de către administraţia britanică pentru propriul ei avantaj material.

 

În plus, britanicii nu au făcut nimic pentru limitarea efectelor foametei şi nici pentru prevenirea acesteia. Pentru ei, indienii erau oricum prea mulţi, iar perioadele de foamete erau de fapt un mult aşteptat factor limitator, cum le vedea atât de cinic şi inuman însuşi Winston Churchill, eroul britanic din Al Doilea Război Mondial.

 

Foamea face victime.    (Sursa foto: Shutterstock)

 

Prima dintre aceste crize, cea din anul 1770, a fost şi cea mai cumplită dintre toate. Foametea a izbucnit pe teritoriul statului Bengal din estul Indiei de azi, teritoriu stăpânit pe atunci de către Compania Britanică a Indiilor de Est. Teritoriul includea pe atunci statul Bengalului de Vest din prezent, Bangladesh-ul, precum şi părţi din statele Assam, Orissa, Bihar şi Jharkhand. Bengalul istoric făcuse parte dinainte din Imperiul Mogul, iar din secolul 16 fusese condus de un nawab, adică de un guvernator local. La începutul secolului 18, odată cu prăbuşirea dinastiei mogule, nawabul din Bengal a devenit complet independent de sub suzeranitatea mogulilor.

 

Însă încă din secolul 17, Compania Britanică a Indiilor de Est a obţinut prin mijloace nu tocmai curate de la prinţul mogul Shah Shuja controlul asupra oraşului Calcutta. În acele vremuri, Compania era doar una dintre entităţile tributare mogulilor. În secolul următor, Compania a obţinut exclusivitatea drepturilor de comerţ în Bengal şi treptat a devenit puterea dominantă pe aceste meleaguri.

 

În anul 1757, în urma Bătăliei de la Plassey, armatele britanicilor l-au înfrânt decisiv pe nawab-ul Siraj Ud Daulah şi au jefuit tot tezaurul bengalezilor. În anul 1764, controlul militar britanic a fost reafirmat în urma Bătăliei de la Buxar, câştigată tot de aceştia. Tratatul de pace semnat ulterior garanta ocuparea de facto a Bengalului.

 

 

Mai rea decât ciuma

 

Cumplita foamete din anul 1770 a venit hoţeşte şi pe nesimţite. A fost anunţată de o banală scădere a recoltelor din anii anteriori 1768-1769, fenomen însă foarte frecvent în India, unde regularitatea producţiei agricole este şi acum dictată de frecvenţa şi punctualitatea ploilor musonice. În luna septembrie a anului 1769 fusese însă o secetă deosebit de severă, iar din zonele rurale soseau deja rapoarte alarmante. Însă totul era ignorat dinadins de către oficialii Companiei.

 

Moartea însă avansa cu paşi repezi, astfel încât la începutul anului 1770 deja se murea pe capete de foame în regiune, iar la mijlocul acestui an, moartea de foame şi de sete era extrem de frecventă în rândul băştinaşilor. Şi aşa, până în acel moment, muriseră de foame peste 3 milioane de oameni, iar britanicii se confruntau cu lipsa unui număr suficent de oameni care să îngroape sau să ardă milioanele de cadavre aproape străvezii.

 

Situaţia părea să se fi remediat spre finele anului, când au căzut ploi suficiente. Doar că nu mai erau oameni care să cultive noile recolte, iar în anii următori a reapărut seceta şi odată cu ea moartea. Ca rezultat direct, peste 10 milioane de oameni au murit din cauza foametei, adică cifra şocantă de peste o treime din populaţia întregului Bengal.

 

 

Cu milioane mai mulţi decât evreii ucişi în cel de-al doilea Război Mondial. John Fiske în lucrarea sa „The Unseen World” care are ca subiect foametea din Bengal, demonstrează cu date istorice că foametea din India a fost mai cumplită chiar decât epidemia de Ciumă Neagră care terorizat Europa în secolul 14.

 

Sub suzeranitatea mogulilor, ţăranii trebuiau să dea autorităţilor un procent de doar 10-15% din producţia lor agricolă, ceea ce înseamnă că rămâneau cu provizii suficiente. Sunb conducerea britanicilor nu a fost deloc aşa.

 

Ca rezultat direct, regiuni întregi au fost depopulate, iar supravieţuitorii fie au încercat să trăiască în junglă din pescuit şi vânătoare, fie au migrat în masă în alte regiuni ale Indiei în căutare disperată de hrană şi apă. Între anii 1772 şi 1780, grupări de bandiţi locali au stăpânit regiunea jefuind la rândul lor tot ce le cădea în mâini.

 

 

Când jaful şi cruzimea poartă haina civilizării

 

Astăzi, până şi istoricii şi politicienii britanici admit şi recunosc vina Companiei Britanice a Indiilor de Est în cazul valurilor de foamete care au devastat India în timpul perioadei coloniale.

 

Cum erau o companie de stat care se ocupa cu comerţul, Dumnezeul oficialilor britanici de atunci era profitul. Şi încă profitul cu orice preţ. Politica acestei companii era maximizarea profitului chiar prin creşterea absurdă a taxelor.

 

Căci profiturile încasate de englezi din Bengal proveneau în mare parte şi din taxa pe proprietate, alături de taxarea oricărei activităţi comerciale. Cum în urma cuceririi întregii Indii, pământurile au intrat sub controlul Companieie, taxele pe recolte au crescut de 5 ori.

 

Ei bine, dacă nawabii locali taxau cu 10% din profit, britanicii le luau indienilor taxe de 50%. Mai mult, când foametea ajunsese la apogeu în luna aprilie a anului 1770, britanicii anunţau majorarea taxei de 50% cu încă 10% în plus.

 

În plus, după cum semnalează şi istoricul indian Sushil Chaudhury, britanicii au dorit ca indienii din Bengal să-şi piardă terenurile agricole, unde englezii vroiau să cultive maci pentru obţinerea de opiu pe care vroiau să-l vândă mai departe chinezilor. Englezii au mers atunci până într-atât încât au interzis indienilor să cultive orez, singura cereală care ar fi putut să-i scoată din foamete.

 

 

În plină foamete, monopolul în comerţul de cereale a fost stabilit de oficialii companiei şi agenţii comerciali ai acesteia. Evident, Compania nu plănuia deloc salvarea populaţiei civile.

 

Conform istoricilor, primul guvernator general al Indiei Britanice, Warren Hastings recunoştea că impunerea taxelor absurd de mari în timpul foametei a crescut atât de mult veniturile Companiei încât în anul 1771, acestea erau mai mari decât cele rezultate în anul 1768 .

 

În cifre, profitul britanicilor în regiune a crescut de la suma de 15 milioane de rupii în anul 1765, la suma de 30 milioane rupii în 1777. Cu toate acestea, Compania s-a văitat de bani în continuare Londrei, ceea ce a influenţat Parlamentul Britanic să forţeze importul de ceai în coloniile americane, măsură care a contribuit în anul 1775 la declanşarea Războiului American de Independenţă.

 

Restul este istorie…