Misteriosul escadron Leonidas: unităţile naziştilor „kamikaze” din Luftwaffe

 

 

Una dintre cele mai misterioase pagini ale celui de-al doilea Rîzboi Mondial vizează apariţia şi propagarea piloţilor de aviaţie trimişi în misiuni sinucigaşe în care aceştia trebuiau să provoace cât mai multe pagube inamicului înainte de inevitabilul lor sfârşit.

 

Fenomenul a apărut în Japonia, unde cultura războinică a castei samurailor încă nu se stinsese cu adevărat şi răbufnea periodic în subconştientul colectiv al acestei naţiuni aparte. Însă şi pe Bătrânul Continent avea să apară un fenomen similar, chiar dacă acesta nu a atins poporţiile celui din Japonia. De fapt, există multe evidenţe istorice care indică faptul că naziştii studiaseră eventualitatea constituirii unor trupe sinucigaşe cu ceva timp înainte de japonezi. Numai birocraţia şi dezinteresul cercurilor din jurul lui Hitler au împiedicat apariţia acestor trupe încă dinainte de declaşarea marii conflagraţii militare.

 

Pe un fond afectiv marcat puternic de înfrângerea Germaniei în Primul Război Mondial precum şi de faptul că tot mai mulţi germani vedeau o conspiraţie mondială gata să le sfîşie mult iubitul Vaterland în bucăţi, au existat persoane care s-au gîndit serios la consituirea unui ultim corp care să se sacrifice în luptă.

 

 

Încă de pe atunci, în unele cercuri militariste germane se credea că dacă un avion ticsit de bombe era pilotat pentru a fi literalmente aruncat într-un vas de război sau într-un transport de muniţii, medicamente sau alimente, constituia în cele din urmă o eficientă lovitură psihologică pentru orice adversar. Idealişti până la exaltare, unii militari marcanţi credeau astfel că aproximativ o mie de piloţi voluntari sinucigaşi ar fi putut să oprească până şi o invazie terestră.

 

Ideea în sine a fost iniţial propusă de celebrul Otto Skorzeni, şeful tuturor trupelor de comando ale Reichului şi de către pilotul de vânătoare şi bombardament Hajo Hermann. Inedita propunere a fost susţinută din răsputeri şi de Hanna Riesch, nimeni alta decât cea mai bună femeie pilot de vânătoare din întregul Luftwaffe. Planul impunea ca Germania să folosească piloţi voluntari în misiuni sinucigaşe într-o încercare disperată de a contrabalansa avantajele numerice ale trupelor Aliaţilor, printr-un fantism cu iz germanic.

 

 

Conceptul avea de altfel rădăcini adânci în mitologia vechilor germanici, fiind folosită intens de către aparatul de propagandă al naziştilor. În luna octombrie a anului 1943, Hanna Reisch avansase cu planurile şi cerinţele sale într-un asemenea grad, încât Academia Germană de Aviaţie s-a văzut obligată să treacă la construirea şi modificarea unor aeronave special concepute pentru misiuni ultimative.

 

În primă instanţă, şefii reputatei academii refuzaseră ideea, pe care o consideraseră nu doar degradantă, chi chiar produsul unor minţi psihopate. Însă cum Germania începea să piadă teren pe câmpurile de luptă, ideea unor piloţi kamikaze părea să fie una dintre acele soluţii disperate pentru vremuri aşijderea.

 

 

Lui Hitler nu prea i-a plăcut…

 

 

Înarmaţi cu toată documentaţia necesară, susţinătorii planului mai aveau un singur hop de trecut, doar că acela nu era deloc unul mic. Pentru ca totul să fie îndeplinit cu precizie şi fanatism tipic german, planul trebuia să treacă de conducătorul suprem, de Adolf Hitler, adică…

 

Cei trei susţinători au cerut şi obţinut astfel o întrevedere cu Hitler. Însă Fuhrerul nu a aprobat în primă instanţă. „Grofaz”, cum mai era Hitelr denumit în argou, s-a opus filozofiei sinucigaşe care era definitorie pentru acest plan, comentând că nu exista niciun precedent de acest fel în întreaga istorie militară germană. Tot el a declarat atunci că ideea nu rezona deloc cu caracterul poporului german. Însă Hanna Reisch nu se dădea deloc învinsă uşor, la urma urmei, această femeie se număra printre piloţii de top ai Luftwaffe-ului.

 

Hanna i-a replicat lui Hitler că niciodată în istoria sa, Germania nu fusese într-o situaţie atât de disperată ca în acele vremuri. Hitler i-a răspuns că situaţia nu era deloc atât de gravă, căci dacă ar fi fost, el însuşi ar fi ordonat înfiinţarea unor astfel de unităţi. Întrevederea părea a fi un eşec, însă Hanna a reuşit în cele din urmă să părăsească încăperea având încuvinţarea lui Hitler.

 

Între timp, grupul de voluntari sinucigaşi atinsese cifra de 80 de persoane. Selecţia era foarte riguroasă, iar odată acceptat, cadidatul pentru un zbor numai dus, trebuia să semneze o declaraţie în care se angaja să facă distrugeri cât mai mari inamicului, după care urma să ia nişte cursuri tipice de pilotaj. Noua unitate a primit numele de escadrila Leonidas în onoarea regelui spartan care în anul 480 înainte de Hristos, s-a sacrificat odată cu armata sa pentru a opri înaintarea perşilor la Termopile.

 

Cu inima îndoită, Hitler a dat permisiune ducerii planului la bun sfîrşit. Fuhrerul nu suporta ideea să fie comparat cu un grec, chiar dacă acela se dovedise a fi unul dintre cei mai amri războinici ai omenirii.

 

 

Arma aleasă, luptele şi concluziile finale

 

 

Imediat, Herman Goering a dat ordinele pentru modificările tehnologice necesare obţinerii unor aeronave potrivite pentru misiuni sinucigaşe. Avionul Messerschmitt 328, conceput iniţial ca avion de vânătoare şi bombardament, a fost selectat pentru rolul de avion kamikaze al voluntarilor morţii. Producerea de avioane modificate a fost totuşi întârziată din motive tehnice, fapt care i-a făcut pe voluntarii fanatici să creadă că cineva dorea sabotarea întregului plan.

 

În consecinţă, grupul piloţilor sinucigaşi căuta de urgenţă un alt avion, de data acesta unul care să fie construit cât mai repede. Răspunsul a venit sub forma avionului de tip V-1, sau „Bomba care bâzîie”, cum era denumit în argoul militar. Acesta a fost modificat pentru a purta un singur pilot şi o cantitate cât mai mare de explozibili. În mai puţin de 3 săptămâni, patru astfel de „torpile zburătoare” erau deja gata de teste.

 

Contrar dorinţei voluntarilor, cei din Luftwaffe au insistat să-şi folosească piloţi proprii pentru testele de zbor. Cum principala cerinţă a avionului era să fie îndeajuns de manevrabil pentru a cădea cu precizie pe ţinta aleasă, noul avion nu avea nişte capacităţi tehnice strălucite. Putea atinge totuşi viteza maximă de peste 300 kilometri la oră. Însă povestea nu avea cum să se desfăşoare fără certuri şi scandaluri, care erau de-a dreptul hilare în acel context.

 

 

Bunăoară, majoritatea piloţilor sinucigaşi îşi doreau să moară în luptă cu Aliaţii anglo-americani, însă strategii din Luftwaffe erau de părere că mai bine s-ar fi aruncat cu avioanele peste convoaiele de muniţii ale sovieticilor, idee respinsă de sinucigaşi pe motive diverse, cel mai des invocat fiind acela că sovieticii erau mai „untermensch-i”, adică mai suboameni decât englezii, francezii sau americanii, prin urmare în aceste condiţii, moartea piloţilor ar fi fost mai puţin glorioasă.

 

Programul era cât pe ce să se prăbuşească, mai ales că piloţii se ocupau mai mult de trasul la ţintă cu pistolul şi exerciţiile din sala de forţă decât de deprinderea tehnicilor de pilotaj. A fost nevoie de toată influenţa şi intervenţiile lui Hanna Reisch pentru ca programul să fie pus din nou în parametrii doriţi. Reisch a intervenit chiar pe lângă Himmler, dar fără prea mult succes. Himmler nu avea nimic împotriva constituirii unităţilor de piloţi sinucigaşi, doar că în opinia sa, acesta trebuia alcătuit exclusiv din infractori de drept comun şi din oameni suferinzi de boli incurabile.

 

Între timp, Aliaţii se pregăteau de debarcarea din Normandia, iar germanii nu aveau controversatele trupe de piloţi sinucigaşi. Dezamăgirea voluntarilor era cum nu se poate mai mare. La 6-7 zile după Ziua Z, germanii realizaseră că invazia fusese un succes, şi momentul pentru care se pregătiseră atât fusese ratat cu brio. Însă după invazie, Goering şi-a adus în cele din urmă aminte că undeva în Luftwaffe, uitaţi şi amânaţi, exista un grup de piloţi care mureau la propriu şi la figurat să facă istorie drept kamikaze în Europa.

 

Abia atunci, Goering a apelat la ei. Cum nu mai existau avioane de tip V-1, comandantul escadrilei a decis folosirea unor avioane Focke Wulf 190, încărcărcate cu bombe de două tone. Cum niciunul dintre voluntari nu pilotase astfel de avioane, comandanul a ţinut cu tot dinadinsul să le aducă aminte că dacă în urma lipsei de pregătire aceştia vor muri fără să-şi îndeplinească misiunile, numele lor vor fi totuşi amintite drept nume de eroi care s-au sacrificat pentru patria mamă.

 

 

Palidă consolare pentru piloţii fanatici care-şi perdeau entuziasmul.  Însă în timpul Bătăliei Berlinului, Luwtwaffe a trimis câteva misiuni de tip Selbstopfereinsatze (sinucigaşe) împotriva podurilor peste râul Oder, poduri ocupate de sovietici. Misiunile ultimative au fost îndeplinite de către piloţii din escadrila Leonidas, conduşi pe atunci de locotentent-colonelul Heiner Lange. Misiunile piloţilor germani au avut loc între 17-20 aprilie 1945, iar aceştia s-au folosit de orice avioane pe care le-au mai găsit intacte, avioane umplute cu bombe şi chiar grenade. Germanii au declarat atunci că escadrila distrusese un număr de 17 poduri, dar cercetările istorice ulterioase au stabilit că piloţii kamikaze distruseseră doar podul de cale ferată de la Kustrin.

 

Iar peste întregul episod al acestor kamikaze germani s-a aşternut uitarea odată cu trecerea timpului. Astăzi, spre exemplu, nu se mai cunoaşte cu exactitate nici măcar identitatea tuturor voluntarilor spre împărăţia lui Hades.