Samagonul: băutura secretă a soldaţilor sovietici în Al Doilea Război Mondial

 

Câte ceva despre vodcă

 

 

Nu este nicio îndoială că pentru majoritatea oamenilor termenii de Rusia şi vodcă sunt nedespărţiţi. Există o asociere de-a dreptul antropologică, emoţională şi istorică pe care o facem între aceste două cuvinte. Pe scurt, vodca este o băutură alcoolică spirtoasă, facută cel mai adesea din diverse tipuri de cereale, de obicei din gîru, orz şi ovăz. Evident, se face şi din ingrediente mai ieftine cum ar fi porumbul şi cartofii, după cum vom vedea mai departe. Procesul obţinerii tuturor tipurilor de vodcă implică alchimia aparte a distilării.

 

Şi cum distilarea vodcii a apărut de-abia în secolul 15, vodca este o băutură cu mult mai tânără (cu circa 8.000 de ani) decât vinul. Fapt care nu i-a oprit popularitatea, astfel că la ora actuală vodca se numără printre cele mai celebre băuturi pe plan mondial.

 

Deşi mai multe popoare slave îşi arogă în prezent paternitatea vodcăi, conform majorităţii datelor istorice, celebra băutură a fost inventată totuşi de ruşi. 

 

 

Prin urmare, geneza vodcăi se datorează în mare măsură condiţiilor geografice şi climaterice. Cum cultivarea strugurilor şi pomilor fructiferi era extrem de dificilă spre imposibilă în climatul rece din Rusia, Ucraina şi Polonia, popoarele slave au fost nevoite să creeze o băutură alcoolică din ce aveau, băutură care însă trebuia să aducă veselie, culoare şi energie oamenilor care trăiau şi trudeau în zone îndepărtate, unde anotimpul rece tronează în majoritatea lunilor anului.

 

Astfel de încercări şi imporvizaţii au dus la descoperirea unei băuturi pe care primii ruşi o numeau „vin de pâine”, datorită faptului că vodca era obţinută din aceleaşi cereale din care slavii făceau pâinea. Se pare că prima vodcă rusească a fost obţinută în distileria unei mănăstiri din Moscova, undeva în preajma anului 1440. Denumirile vechi, tradiţionale ale vodcii, au derivat de altfel din termenii de „vinokur” şi „vinokurov”, cuvinte ruseşti folosite în timpul procesului de distilare.

 

Distilarea, pe de altă parte este o metodă de a separa un lichid în mai multe componente cu ajutorul fierberii la temperaturi diferite. Se pare că procesul distilării a fost cu mult perfecţionat în Evul Mediu de către alchimiştii Europei Apusene. Vinul distilat era transoprmat pe atunci în aşa numit-a „Aqua Vitae”, sau Apa Vieţii, termen dat de alchimistul Arnaud de Villeneuve din Montpellier, care scria entuziast că aceast lichid „întăreşte trupul şi prelungeşte viaţa”.

 

Spre finele secolului 14, alcoolul distilat era cunoscut şi renumit în toată Europa, în rol de medicament apreciat. Alcoolul de atunci funcţiona ca un antiseptic eficient şi un anestezic serios. De alştfel, o altă teorie cu privire la originea vodcăi susţine că „Aqua Vitae” a fost adusă în premieră pe pământurile ruseşti de către neguţătorii genovezi care în drumul lor spre regatul Lituaniei au poposit şi în Moscova unde i-au oferit cneazului Dmitri Ivanovici nişte nişte butoaie cu alcool distilat.

 

 

Cneazul a fost ulterior sanctificat, evident nu pentru că a spijinit producerea vodcăi, ci pentru că a fost primul conducător rus care i-a învins pe tătări. Iar unii istorici susţin că tocmai consumul de vodcă le-ar fi dat războinicilro ruşi un plus de energie şi curaj în acea bătălie epocală cu tătarii Hoardei de Aur. Curând, precum Biserica Catolică monopoliza deja producţia şi vânzarea de alcool distilat în Occident, Biserica Ortodoxă Rusă a intrat în afacere, fiind la început singurul producător şi comerciant autorizat de vodcă din Rusia.

 

Ruşii au consumat iniţial vodca în rol de medicament, iar termenul de vodcă, provine de la cuvântul „voda” – adică apă, în limba rusă, denumire dată pe aza asemănării dintre transparenţa apei şi a vodcăi pure. Vodca a crescut în popularitate atât de mult, încât spre finele secolului 14, Marele Duce Ivan al Treilea, Ţar al tuturor Ruşilor, a impus monopol de stat asupra producerii şi vânzării.

 

Spre secolul 17, vodca devenise deja o băutură ceremonială în Rusia, apreciată deopotrivă de curte şi de Biserică, precum şi de oamenii de rând care erau convinşi că vodca era un medicament potrivit pentru toate bolile. În acele vremuri, ţarii au permis concesionarea producerii de vodcă spre nobilii şi negustorii bogaţi, şi astfel puternica băutură alcoolică a început să fie exportată în permieră în Europa. Nobilile familii s-au îmbogăţit treptat din vodcă, astfle conform, tuturor istoricilor ruşi,vodca a contribuit la emanciparea şi creşterea veniturilor clasei aristocrate ruse, mai mult decât orice alt produs de export, precum icrele negre, blănurile preţioase sau cerealele.

 

În acea perioadă, distileriile aristocraţiei ruse au început să-şi diversifice producţia şi să experimenteze noi sortimente de vodcă pe bază de ierburi aromatice, fructe de pădure şi diverse combinaţii de cereale. Un ospăţ al oricărei familii aristocrate ruse includea pe atunci o selecţie atât de mare de soiuri de vodcă, încât existau sortimente ale căror denumir de arome începeau cu fiecare literă în parte din alfabetul rus!

 

 

Spre sfârşitul secolului 19, celebrul chimist Dmitri Mendeleev a fost într-atât de pasionat de vodcă, încât a pestrecut peste un an şi jumătate pentru a descoperi proporţia perfectă dintre volumul şi greutatea raţiei de alcool şi apă din vodca ideală. Mendeleev a rezolvat problema şi a publicat rezultatele cercetărilor sale într-o dizertaţie de nivel academic denumită „Despre combinarea alcoolului şi apei”.

 

Pornind de la studiile şi rezultatele lui Mendeleev, ruşii au stabilist standardele naţionale pentru producţia de vodcă. O naţiune întreagă i-a rămas recunoscătoare pentru definitivarea băuturii alcoolice favorite. Evident, şi pentru întocmirea Tabelului Periodic al Elementelor…

 

În Rusia există un adevărat ritual şi chiar un istoric al consumului de vodcă. În mod tradiţional, nu se bra vodcă fără un toast prealabil. Ba este considerat chiar un gest de prost gust maxim să deschizi o sticlă de vodcă şi să bei pur şi simplu din ea cum ai bea bere, suc, apă sau alte băuturi. În amintirea trecutului ei marcat de ţari şi boieri, vodca este percepută şi astăzi drept o băutură nobilă de către mulţi ruşi.

 

Obiceiul de a bea vodcă cu gheaţă sau cu lămâie, este total străin ruşilor, fiind un obicei occidental. Moda vodcăi cu gheaţă şi lămâie a apărut în anii 1920 odată cu naşterea cocktailurilor. Mai precis, atunci când industriaşul şi imigrantul rus Vladimir Smirnoff a prezentat vodca publicului american. Pentru americani, vodca era prea tare pentru a fi băută simplă…

 

În Rusia, vodca nu se bea niciodată pe stomacul gol, ci întotdeauna însoţeşte o serie de aperitive locale numite „zakuski”, aperitive care includ peşte sărat şi uscat, murături, pâine integrală şi icre negre sau roşii. Astfel de aperitive grele şi grase nu sunt deloc întâmplătoare, ci au ca rol neutralizarea parţială a conţinutului mare de alcool din vodcă.

 

 

Samagon şi Stalin

 

 

Rusia este cumva sinonimă cu vodca, dar vodca a fost şi încă este (în special mărcile scumpe) apanajul orăşenilor şi al celor avuţi. O scurtă aventură în cătunele îndepărtate şi îngheţate ale Siberiei, dezvăluie o băutură alcoolică cumplită, o licoare atât de tare şi teribilă încât întrece şi cele mai dure varietăţi de vodcă. Este vorba de puţin cunoscutul samagon. În cultura băuturii la ruşi unde deţine un loc special, samagonul este regele neîncoronat, este un fel de Robin Hood al alcoolurilor!

 

Samagonul ar fi apărut tot în preajma secolului 14, şi a fost o băutură ilegală încă de la începuturile sale. Samagonul a fost răspunsul rebel, popular, al maselor de ţărani ruşi în faţa monopolului lui Ivan cel Groaznic asupa producţiei de băuturi

spirtoase.

 

 

A ocupat acelaşi rol de outsider de-a lungul timpului, sfidând brav încercările ţarilor, oficialilor sovietici şi aurotităţilro poliţieneşti de a orpi distileriile populare ale ruşilor de rând. Se spune despre samagon că a fost şi este adevăratul naş al poporului rus, deoarece fără această băutură deosebit de ieftină nunţile oamenilor săraci ar fi fost mult mai triste!

Căci samagonul a fost creat şi vândut de către ruşii atât de săraci încât nu-şi permiteau nici cele mai ieftine şi prost calitative sortimente de vodcă vândute de autorităţi.

 

Acolo, în spatele curţilor care înconjurau izbele pierdute în nebărginirea stepelor sau nepătrunsul pădurilor siberiene, ingeniozitate ruşilor forţaţi de situaţie să facă băuturi alcoolice din ce aveau la îndemână, avea să atingă apogeul. Una dintre calităţile samagonului era aceea că putea fi obţinut din cele mai umile şi comune ingrediente. Motiv pentru care există mai multe varietăţi de samagon decât de vodcă.

 

Prin urmare, samagonul se face din sfeclă, cartofi, fructe de pădure sau cereale, luate separat sau amestecate în zute de variante, care dau la rândul lor sute de felurid e samagin, fiecare cu aroma sa diferită.

Samagonul este atât de tare, încât adesea, consumul său duce la cazuri de deces. În mod normal tăria sa variază între 80 şi 100 grade…

 

 

În mod normal, din acest motiv în Rusia samagonului i se mai spune şi „băutura fără ţigare”, deoarece obiceiul local dictează că nu trebuie să fumezi ţigări sau pipă când bei samagon pur, deoarece rişti să iei foc. Şi în fiecare an se înregistrează destule cazuri de oameni arşi care au nesocotit acest obicei.

Delicios, aromat dar şi mortal, samagonul avea să se dovedească asul câştigător din mâneca lui Stalin în timpul războiului cu Germania Nazistă.

 

Atunci când Wermacht-ul bătea la porţile Moscovei şi mare parte din Rusia europeană fusese cucerită, producţia de vodcă a fost sistată de sovietici, deoarece puţinele cereale scoase la timp din ţinuturile ocupate de germani au fost folosite la producerea de pâine pentru populaţie, nu vodcă. Însă pentru a compate starea de demoralizare din rândul soldaţilor Armatei Roşii, Stalin ştia că ruşii au nevoie de băuturi alcoolice cât mai tari pentru a depăşi momentele grele şi a se bate cu furie turbată.

 

 

Soluţia a venit sub forma miilor de distilerii, până atunci ilegale, din Siberia, unde ţăranul rus de rând îşi producea samagonul. Prin ordine exprese, Stalin a comandat construirea de noi distilerii de samagon şi încurajarea ţăranilor să producă licoarea minune. De fapt, măsura lui stalin a fost singura măsură de sprijinire a iniţiativei private în timpul regimului sovietic-stalinist.

 

Astfel, „bravul” soldat sovietic a devenit cumva dependent de alcool în timpul războiului, după cum certifica şi istoricul rus Victor Erofeyev care declara că „În timpul celui de-al doilea Război Mondial, consumul de alcool a fost mai important pentru victoria contra nazismului, chiar decât celebrele rachete Katiuşa care-i îngrozeau pe nemţi”.

 

În timpul războiului, soldaţii sovietici erau încurajaţi să bea samagon. Nici măcar excesul nu era condamnat. Sovieticii observaseră că mult blamata băutură combătea nu numai frigul pătrunzător, dar atenua şi bruma de raţiune a soldaţilor, care erau astfel capabili de acte de vitejie nebună. În plus, era mult mai ieftin de produs decât alimentele.

Şi aşa, la ideea lui Stalin, şi alimentată cu samagon, Armata Roşie a reuşit să cucerească Berlinul.