Omenirea şi igiena corporală: o istorie incomodă

 

 

Termenul modern de igienă provine încă din Antichitate, de la Hygeia- nimeni alta decât Zeiţa Curăţeniei, care era însăşi fiica lui Asclepyos (sau Esculap la romani), Zeul Medicinei la vechii greci. Se observă, deci, cum încă din acele vremuri imemoriale, oamenii au observat strânsa legătură dintre starea optimă a sănătăţii organismului şi igiena corporală.

 

Surprinzător sau nu, dar popoarele şi civilizaţiile antice preţuiau baia şi curăţenia mult mau mult decât oamenii care aveau să trăiască în Evul Mediu occidental. Popoarele semite, în speţă triburile evreieşti şi celelalte populaţii din Orientul Apropiat, aveau legi foarte stricte care obligau o drastică curăţenie corporală. La fel şi vechii egipteni preţuiau curăţenia.

 

În China Antică, obligativitatea unui trup curat era o cerinţă definitorie pentru a trăi în societatea din acele vremuri. Chiar şi vechile populaţii europene care trăiau în sânul naturii precum celţii, tracii, germanicii, balticii şi slavii, se spălau des. Vechii hinduşi erau de asemenea foarte curaţi, cu atât mai mult cu cât ei au stabilit cele mai vechi seturi de reguli şi coduri de igienă, pe care le găsim în unele texte clasice ale hinduismului precum Manusmriti şi Vishnu Purana.

 

 

De altfel, în hinduism, îmbăiatul este una dintre cele cinci Nitya Karmas (reguli zilnice), iar neîndeplinirea sa, era considerată un păcat greu. Baia regulată, a fost una dintre trăsăturile definitorii ale civilizaţiei Romei Antice. Băi publice deosebit de complexe şi elaborate au fost construite în toate oraşele de pe întinderea Imperiului Roman. Tot romanii au fost primii care au construit toalete publice care erau curăţite zilnic de un sistem de apeducte prin care curgea mereu apă.

 

Chiar şi propoarele migratoare care au răvăşit Europa la finele Antichităţii, cunoşteau importanţa îmbăiatului precum şi legătura dintre igiena corporală şi răspândirea bolilor contagioase. Aceasta pare să fie de altfel una dintre cauzele pentru care în perioasa Antichităţii, marile epidemii au avut o anvergură sensibil mai mică decât în perioada medievală. Oamenii erau pur şi simplu mai curaţi, iar idealul unui corp nu doar frumos fizic, ci şi plăcut mirositor, era luat în serios în acele vremuri.

 

 

Evul Mizeriei, Epidemiilor şi Ignoranţei

 

 

Şi dacă anticii au ştiut să preţuiască curăţenia corporală, nu acelaşi lucru se poate spune despre oamenii Evului Mediu. Acolo, lenea, ignoranţa, superstiţiile crase, teama şi de ce nu, chiar şi prostia, au făcut adevărate dezastre în ceea ce priveşte păstrarea curăţeniei.

 

Putem considera, fără să exagerăm prea mult, că tot ce câştigase omenirea în Antichitate în privinţa igienei, nu doar că a bătut pasul pe loc, dar a făcut paşi mari înapoi. Nu de alta, dar conform ultimelor cercetări în domeniu, precum şi al descoperirilor arheologice, se pare că hirsuţii Oameni de Neanderthal, erau în multe privinţe mai curaţi şi mai îngrijiţi decât marea majoritate a oamenilor din Evul Mediu occidental. 

 

În acele vremuri, speranţa medie de viaţă a oamenilor nu depăşea 20-25 de ani. Cauzele acestei realităţi nu ţineau doar de neivelul extrem de ridicat al mortalităţii infantile şi al războaielor numeroase, dar şi al mizeriei şi jegului în care literalmente trăiau şi îşi desfăşurau activităţile. Viaţa pe atunci era o aventură nu doar urât mirositoare,  dar şi plină de germeni şi bacili. Superstiţiile şi ignoranţa erau la apogeu şi nu făceau altceva decât să alimenteze dezastrul. Epidemiile de ciumă bubonică, tifos, variolă, tuberculoză şi holeră răvăşeau periodic Bătrânul Continent şi îşi luau tributul greu de vieţi omeneşti fără să cruţe pe nimeni, bogat sau sărac, nobil sau şerb.

 

 

Pe lângă aceste aspecte, sătenii se sinucideau literalmente şi din pură ignoranţă. Marea majoritate a sătenilor de atunci îşi făceau nevoile fiziologice în amontele râurilor şi izvoarelor din care beau apoi apă, şi evident nu se spălau pe mâini după ce urinau sau defecau. În aceste condiţii, holera era la ea acasă. Situaţia aceasta a durat mult timp, mai precis până în momentul în care doctorul John Snow a descoperit că holera se transmitea prin contaminarea cu reziduuri fecale a pânzei freatice şi implicit a cursurilor de apă.

 

Imaginea mult prea romantizată a castelelor înconjurate de ape curate nu prea avea nimic comun cu realitatea din acele timpuri. Din contră, greu putea exista vreun loc mai împuţit şi mai infect decât o cetate medievală. În apa din jurul cetăţii eau aruncate hoituri de animale şi rămăşiţele victimelor execuţiilor publice, iar în interiorul cetăţii atât oamenii cât şi animalele de povară îşi făceau nevoiel public. Periodic, venea cineva cu o lopată şi o roabă ca să strângă dejecţiile.

 

Bogaţii şi nobili se bucurau de privilegiul de a avea toaletă în casă. Dacă putem numi toaletă un vas, cel mai probabil o putină acoperită, dar care avea o gaură, pe care aristocratul se aşeza ca pe tron pentru a urina şi defeca. Conţinutul acestor adevărate strămoaşe ale oalei de noapte, era aruncat apoi pe fereastră. Dacă ploua imediat, poate că dejecţiile erau spălate, dacă nu se uscau la soare…

 

 

Adevărul cunoscut de puţini oameni, este că prinţii şi tinerii îndrăgostiţi care cântau şi declamau ode la ferestrele fetelor iubite stăteau de cele mai multe ori în mijlocul grămezilor de fecale aruncate de „divele” de atunci. Asta în cazul în care prinţesele nu aruncau grăbite pe geam conţinutul oalelor de noapte direct în capul viitorilor soţi potenţiali!

Aşa era obiceiul. Şi situaţia romantic-fecaloidă a durat sute de ani până la inventarea toaletei cu apă şi a canalizării..

.

Ţăranii nu aveau nici atât. Îşi făceau nevoile oriunde apucau, de preferinţă lângă ape, dar nu pentru a se spăla. Spălatul mâinilor după evacuarea nevoilor fiziologice a apărut de abia în secolul 19. Până atunci, oamenii se bazau (fără să ştie, evident) doar pe vigoarea sistemului imunitar. Evident, nici bogaţii, şi nici săracii nu aveau hârtie igienică. Sărăcimea şi ţăranii se şterge cu frunze sau muşchi de copac. Cei bogaţi îşi cumpărau în acest scop, blănuri fine de miel pe care le spălau şi le refoloseau la nesfârşit.

 

 

Sfârşitul dezastrului

 

 

În Evul Mediu, spălatul rufelor nu putea fi numit chiar spălat…

Aceasta deoarece în lipsa săpunurilor şi detergenţilor, femeile din acele timpuri spălau hainele într-un amestec de apă cu cenuşă şi urină umană, după care le limpezeau. Evident că hainele respective miroseau mai urât ca înainte să fie „spălate”, dar aşa era obiceiul timpului.

 

În plus, obiceiul spălării hainelor cu urină provenea încă din timpurile Imperiului Roman, şi supravieţuise până în vremuri medievale datorită calităţii urinei de a îndepărta petele de grăsime, rugină şi sânge.

 

Astăzi, este la modă să blamăm (şi pe bună dreptate) poluarea apelor curgătoare şi stătătoare, însă dacă poluarea apelor din prezent are cauze care ţin mai degrabă de accidente industriale, în trecut apele erau poluate de gunoaiele, cadavrele şi resturile aruncate în ele. Conform unei superstiţii des întâlnită pe atunci în Europa Occidentală, resturile şi gunoaiele trebuiau aruncate în ape pentru a goni ghinionul…

 

Centrul „mizeriei generalizate” era reprezentat de regatele şi ducatele de pe teritoriile de azi ale Angliei, Olandei, Franţei, Belgiei, Austriei, Italiei, Spaniei, Portugaliei şi Belgiei. Puţin mai curaţi erau germanii, iar popoarele scandinave erau cele mai curate din Europa Occidentală.

 

Însă spălatul corpului şi parfumarea acestuia au fost puternic condamnate de Biserica Catolică şi grupurile de moralişti care vedeau în acest act nimic altceva decât invitaţia la desfrâu sexual.

 

Foarte târziu şi timid, primele noţiuni de igienă corporală îşi făceau apariţia în Europa. Săpunul începea să fie manufacturat de-abia în secolele 18-19, fiind făcut dintr-un amestec de sodă, cenuşă, grăsime de oaie, uleiuri şi plante aromate.

Primul cap încoronat care a lansat o adevărată revoluţie în privinţa spălatului pe trup a fost regina Elisabeta I a Angliei despre care se ştie că se îmbăia o dată pe lună.

 

Era un progres uriaş, căci până la ea, regii şi reginele nu se spălau deloc pe tot timpul vieţii. Uneori, după cum ne spun cronicile, monarhii erau intrau în contact cu apa doar când îi surprindea vreo ploaie torenţială. În acele vremuri se credea că apa îmbolnăveşte, iar spălatul trupului face ca pielea să se deschidă şi astfel intrau bolile în trup…

Un capitol special l-a reprezentat igiena dentară, unde lucrurile stăteau şi mai grav.

 

 

Nimeni nu se prea spăla pe dinţi, deci în jurul vârstei de 25 de ani, majoritatea oamenilor erau deja ştirbi sau sufereau de grave infecţii dentare. În Evul Mediu timpuriu, exista totuşi obiceiul ca cei bogaţi să-şi clătească gura cu apă, iar tinerii căsătoriţi înainte de noaptea nunţii obişnuiau să mestece frunze de mentă, salvie sau cuişoare pentru a mai diminua din mirosul pestilenţial al gurii. În perioada renascentistă, lucrurile se mişcaseră puţin în bine.

 

Asta se traduce prin faptul că în târguri se vindea adesea un amestec de vin, oţet şi mentă pentru atenuarea durerilor de dinţi. În perioada victoriană apărea un fel de strămoş al pastei de dinţi, compus ditnr-un amestec de vin, oţet, plante aromate, pudră de aluminiu şi praf de puşcă.

 

Dentişti nu au existat până în secolul 18. Orice durere de dinţi era rezolvată pe loc de bărbieri, care înlăturau problema cu un cleşte de cuie. Evident că durerile erau atroce, dar acest detaliu nu impresiona pe nimeni pe atunci. Sistemele moderne de canalizare, băi şi toalete aveau să apară de abia în secolele 19-20.

 

Tot atunci, odată cu Revoluţia Industrială, Europa a fost cuprinsă de un reviriment fără precedent al igienei corporale. Acest lucru a fost impulsionat şi de cercetările şi descoperirile medicinei care au demonstrat clar că există o mare legătură între igiena corporală şi starea optimă de sănătate.

 

Progresul tehnologic, înăsprirea regulilor de igienă, importanţa educaţiei corecte şi fluxul de informaţii care au urmat după cel de-al doilea Război Mondial au dus omenirea pe făgaşul dorit în ceea ce priveşte cultivarea şi importanţa igienei corporale.