Lebensborn, experimentul prin care naziştii au vrut să creeze o rasă superioară

Dar obsesia pentru naşterea unei rase superioare se lovea de o situaţie demografică extrem de delicată, consecinţă a Primului Război Mondial. Bărbaţii tineri şi disponibili erau foarte puţini, iar femeile rămâneau deseori însărcinate fără să fie măritate. De cele mai multe ori, ele făceau avort, pentru că în societatea germană de atunci era mare ruşine să ai un copil ilegitim.

• Kamala Harris, prima femeie vicepreședinte din istoria Americii. Atunci când Joe Biden a efectuat o colonoscopie,…
• Gladys May Aylward, misionara britanică din China. A salvat 100 de orfani în timpul celui de-Al…

Din punctul de vedere al naziştilor, prea mult sânge pur, arian, se pierdea din această cauză, în timp ce regimul condus de Hitler visa să aibă de cât mai mulţi luptători cu păr blond şi ochi albaştri.

Copiii ilegitimi, consideraţi „datorie patriotică”

Deşi la prima vedere poate fi considerat un program social, menit să le ajute pe tinere să renunţe la ideea avortului, Lebensborn (Fântâna Vieţii), a fost în realitate un uriaş experiment demografic şi eugenic, de „purificare” rasială.

Iar consecinţele lui se observă şi în prezent, când aceşti copii ilegitimi, care au acum în jur de 60 de ani, se găsesc în imposibilitatea de a-şi găsi adevăraţii părinţi şi de a-şi afla trecutul.

Mai mult, proiectul pus la cale în 1935 de liderul SS Heinrich Himmler, mâna dreaptă a lui Adolf Hitler, nu se limita doar la ajutorul oferit fetelor aflate într-o situaţie delicată, care riscau să-şi compromită reputaţia.

Ofiţerii SS, consideraţi elita armatei germane şi exemplul perfect de bărbaţi arieni, erau stimulaţi să aibă aventuri cu tinere blonde, care erau şi ele încurajate să-şi dorească asemenea relaţii.

Multe din ele făceau parte din Liga Fetelor Germane, o asociaţie unde erau primite doar tinerele cu „origini sănătoase”, care erau apoi îndoctrinate să considere că rolul lor cel mai important era acela de a face cât mai mulţi copii pentru regimul nazist.

În Lebensborn nu erau acceptaţi decât copiii cu sânge pur. Prin urmare, ofiţerii SS, de obicei bărbaţi deja căsătoriţi, cu familie, erau sfătuiţi să lase în urmă cât mai mulţi urmaşi arieni, iar rezultatul acestor aventuri, promovate de partidul nazist ca „datorie patriotică”, trebuia ţinut secret.

Tinerele gravide mergeau într-o casă maternală specială (erau 10 case Lebensborn în Germania, multe din acestea locuinţe care fuseseră confiscate de la familii de evrei), unde erau nevoite să demonstreze originea ariană a familiei lor, dar şi pe cea a tatălui copilului.

Aici, viitoarele mămici primeau îngrijirile medicale necesare, iar după ce năşteau erau de obicei obligate să-şi abandoneze copilul. Micuţul devenea automat proprietatea SS-ului şi urma să fie consacrat acestei elite militare printr-o ceremonie specială.

Apoi avea să crească la orfelinat, unde se începea din timp şi îndoctrinarea, pentru a-l transforma într-un soldat perfect, demn de Al Treilea Reich, sau putea fi adoptat, de multe ori de familii bogate, ale unor ofiţeri germani.

Deseori, certificatele de naştere erau falsificate, astfel că acum găsirea adevăraţilor părinţi este aproape imposibilă, o povară dureroasă pentru cei care vor să-şi recupereze trecutul pierdut.

Dacă, din nefericire copilul născut în cadrul programului era bolnav sau avea un handicap, era omorât sau dus într-un lagăr special, unde era lăsat să moară.

În cadrul programului Lebensborn, doar în Germania s-au născut 8.000 de copii, iar în Norvegia alţi 12.000. Aici, femeile erau considerate ideale pentru a duce mai departe genele ariene, cele mai multe dintre ele fiind înalte şi blonde.

Guvernul colaboraţionist din Norvegia ocupată de nazişti a decis înfiinţarea a 9 case maternale pentru Lebensborn.

Deşi ideea rasei ariene a fost promovată de Himmler, idealul de frumuseţe pur german era departe de înfăţişarea lui sau a lui Adolf Hitler.

Printr-o ironie a sorţii, cei mai importanţi lideri nazişti, iniţiatorii purificării rasiale, nu îndeplineau standardele fizice pe care chiar ei le stabiliseră. Asta nu l-a împiedicat totuşi pe şeful SS să ia parte la Lebensborn, devenind tatăl a doi copii ilegitimi.

La toate aceste măsuri se adăugau sterilizările forţate, începute chiar din anul 1933, care se aplicau în cazul oamenilor consideraţi inferiori, rebuturi genetice, care, potrivit concepţiei naziste, nu aveau dreptul să se reproducă: persoanele cu handicap sau cele cu boli psihice.

Totodată, familiile germane care nu aveau copii erau amendate, iar numărul ideal, recomandat, era de 4 copii în fiecare familie, mamele-eroine urmând să primească un card special, care le conferea anumite drepturi.

Răpirea şi germanizarea copiilor străini

În ciuda acestor măsuri demografice radicale, numărul copiilor născuţi nu era considerat suficient, iar tinerii soldaţi continuau să moară pe front.

De aceea, a fost lansată a două etapa a programului Lebensborn, cea mai cumplită şi revoltătoare: răpirea copiilor din familii.

Începând cu anul 1939, naziştii au început să caute în toate ţările ocupate copii care să corespundă standardelor ariene: să fie perfect sănătoşi, blonzi şi cu ochi albaştri.

Himmler justifica răpirea micuţilor chiar de sub ochii părinţilor prin faptul că „trebuie să scoatem aceşti copii din mediul lor, să folosim fiecare pictură de sânge bun pentru noi, iar dacă nu vom reuşi asta, atunci vom distruge acest sânge”.

Copiii au fost răpiţi pentru Lebensborn din multe ţări ocupate, inclusiv din România, dar programul s-a aplicat cel mai mult în Polonia, unde numărul copiilor blonzi era mai mare.

După ce erau supuşi unor teste medicale, copiii aleşi urmau un program agresiv de germanizare. În total, numai din Polonia au fost răpiţi peste 200.000 de copii.

Cei sub 6 ani erau duşi în casele maternale, iar pentru cei mai mari începea imediat îndoctrinarea. Dacă încercau să se opună, să reziste, erau bătuţi şi dacă nici aşa naziştii nu ajungeau la rezultatul dorit, copiii erau trimişi în lagăre de concentrare.

Micuţii care erau germanizaţi cu succes primeau acte false, cu nume schimbate, ajungeau să uite adevărata lor identitate şi să creadă chiar ei înşişi că sunt copii germani, născuţi din părinţi arieni.

Mulţi erau adoptaţi în Germania şi totul era ţinut în mare secret, dovezile care arătau originea lor reală fiind distruse.

După război, doar 4.000 din cei peste 200.000 de copii răpiţi au putut fi regăsiţi de familiile lor. Celorlalţi li s-a pierdut urma, au fost plânşi de părinţi, iar ei, la rândul lor, şi-au căutat zadarnic rudele, fără să aibă vreo şansă reală să-i găsească.

Drama copiilor fără copilărie

Indiferent dacă erau răpiţi sau se năşteau prin programul Lebensborn, copiii erau educaţi şi îndoctrinaţi într-un mod similar.

Încă din primii ani de viaţă, erau încurajaţi să fie cât mai activi şi mai agresivi, iar după ce împlineau 10 ani, băieţii urmau să ajungă în organizaţia Tineretul Hitlerist, iar fetiţele în Liga Fetelor Germane.

Tineretul Hitlerist era gruparea menită să asigure pregătirea necesară viitorilor soldaţi şi ofiţeri SS.

În anul 1930, organizaţia avea deja 25.000 de adolescenţi de peste 14 ani. Cei care aveau între 10 şi 14 ani erau incluşi mai întâi în ramura de juniori a grupării.

Aici ei învăţau că sunt „superoameni arieni” şi erau îndoctrinaţi să creadă orbeşte în principiile naziste, rasiste. Deşi primeau şi o educaţie şcolară, aici se punea mai mare accent pe antrenamentul fizic şi militar al viitorilor luptători pentru Al Treilea Reich.

Multe din aceste exerciţii militare erau învăţate sub forma unor jocuri, a unor antrenamente sportive, destinate să asigure o condiţie fizică mai bună. Copiii ajungeau astfel să folosească arme şi învăţau tehnici de asalt şi tactici de luptă.

Pedepsele pentru greşeli erau dure, iar unele abuzuri din partea băieţilor mai mari erau chiar încurajate, considerându-se că în acest mod cei mici deveneau mai puternici, mai duri, mai pregătiţi pentru viaţa militară. Copiii erau organizaţi în mai multe grupuri, fiecare condusă de un adult.

Aparent, viaţa în cadrul Ligii Fetelor Germane erau mai uşoară. Şi aici existau două organizaţii, una de junioare (de la 10 la 14 ani) şi liga pentru fete (14-18 ani).

Aici, accentul se punea pe disciplină şi pe menţinerea unei condiţii fizice cât mai bune, prin sport şi dans, astfel ca fetele să devină soţii perfecte pentru tinerii arieni.

În anul 1938 a fost introdusă o nouă secţiune a organizaţiei, Societatea pentru Credinţă şi Fumuseţe, unde se puteau înscrie tinerele de 17-21 de ani, care nu erau încă măritate.

Regimul nazist le încuraja însă pe fete să se mărite cât mai repede, ca să poată face cât mai mulţi copii. Creşterea, îngrijirea şi educaţia copiilor erau principala lor responsabilitate, chiar dacă unele femei alegeau să aibă şi o carieră.

Proiectul Lebensborn, cu tot ce implica el, a fost oprit după capitularea Germaniei naziste şi eliberarea ţărilor ocupate. Din acest moment a început marea dramă pentru copiii din orfelinate, mai ales pentru cei din Norvegia.

Umiliţi, izolaţi şi declaraţi trădători, urmaşi ai unor criminali de război germani, aceşti copii au fost nevoiţi să îndure ani de abuzuri fizice şi psihice.

În urmă cu câţiva ani, în orăşelul Wernigerode din Germania, 30 de „copii Lebensborn” s-au întâlnit pentru a se susţine reciproc şi pentru a spune întregii lumi trista lor poveste. Ei au pus în anul 2005 bazele unui grup numit „Urmele Vieţii”, care caută să afle adevărul despre acest experiment secret al naziştilor.

Printre „copii” se numără şi Guntram Weber, care are acum 63 de ani. Despre tatăl lui n-a putut afla prea multe. Ştie doar că a fost general maior în SS şi deşi fusese condamnat la moarte pentru crime de război a reuşit să scape de pedeapsă.

Guntram este profesor de scriere creativă la Berlin. De zeci de ani a bănuit că mama lui îi ascundea adevărata identitate a tatălui, aşa că a studiat singur cărţi de istorie şi fotografii, sperând să-l găsească.

„Mama mi-a spus că tatăl meu a fost un şofer de tanc la Luftwafe, că nu a tras cu arma în viaţa lui şi a murit în Croaţia, după ce a trecut cu tancul peste o mină. Zicea că ei s-au căsătorit într-o zi frumoasă, senină, în 1938 şi că au mers la biserică într-o trăsură trasă de cai. Mai mult refuza să spună, zicând că e prea dureros să-şi amintească”, povesteşte Guntram despre minciuna pe care o spunea mereu mama lui.

Abia când avea 58 de ani, bărbatul a primit un indiciu de la tatăl său vitreg şi astfel a aflat că era un copil Lebensborn.

Generalul SS, adevăratul său tată, fusese condamnat la moarte de un tribunal polonez în anul 1949, dar a reuşit să fugă în Argentina, unde a murit în 1970.

„Am aflat pur şi simplu într-o zi că tatăl meu fusese criminal de război. Ducea o viaţă foarte bună, nu îşi refuza nimic, iar mama s-a îndrăgostit probabil de puterea lui, de statutul pe care îl avea”, spune Guntram.

Cazul lui este totuşi unul fericit. În Norvegia, Belgia, Olanda, Polonia şi Franţa au fost înfiinţate clinici speciale pentru copiii Lebensborn. Erau practic aziluri de boli mintale, unde, menite să-i izoleze pe aceşti copii şi să-i împiedice să aibă la rândul lor urmaşi care să ducă mai departe genele germane.

Obsesia pentru sângele pur, arian, a fost cea care le-a dat viaţă copiilor Lebensborn, iar teama de acelaşi sânge, de moştenirea genetică  germană, provenită de la „criminali de război” i-a condamnat fără drept de apel la suferinţă şi la izolare.

Dacă unii dintre părinţii acestor copii au reuşit să scape fugind, micuţii nu au avut nicio şansă, iar ura şi setea de răzbunare s-a revărsat asupra lor.

Acum este prea târziu pentru ei, nu se mai poate îndrepta nimic. Cei care mai trăiesc sunt deja bătrâni, iar singurul lucru pe care îl mai pot face este să spună lumii întregi adevărul despre cel mai sinistru experiment al naziştilor – Lebensborn.

Surse: Der Spiegel, NBC News, BBC News